Despre puterea de autoamagire - in continuare cujetari febrile

O avem cu totii altfel nu pot sa-mi explic de ce insistam sa facem aceleasi greseli sperand ca rezultatul va fi diferit.
Ne indragostim, plutim intr-un ocean roz de fericire si prime saruturi, cand incepem sa vedem tarmul incepem sa ne punem intrebari al caror raspuns e intotdeauna acelasi: te iubesc si te voi iubi intotdeauna desi stim ca toate iubirile anterioare s-au terminat, speram ca va fi altfel. Si cel care intreaba stie dar prefera sa ignore si sa spere.
Ce altceva ne-ar impinge sa ne decojim una cate una armurile si protectiile pentru a lasa un mic carnivor sa ni se apropie de suflet?
Ce ne-ar face sa uitam toate deziluziile trecute si sa speram ca de asta data ne-am gasit perechea, alt concept artificial.

Stim ca dragostea e doar brain chemistry, stim ca suntem drug addicts doar ca drogul acesta e acceptat social si sintetizat de creierul nostru tradator.
Dragostea nu e magie, nu e destin sau suflet pereche, e doar chemarea naturii. Corpurile noastre ne spun ca am produce un urmas reusit si, pentru a ne tine impreuna suficient pentru ca numitul urmas sa se nasca si sa devina viabil, ne fac dependenti reciproc.
Doar ca eu nu intentionez sa produc posteritatea nimanui si sentimentul acesta de atarnare repells me instead of keeping me close. E o constanta lupta cu mine pentru a nu fugi catre orizonturi cand constat cat de multa nevoie am de cineva.
Prefer singuratatea sentimentului de ingradire la orice nivel.
Cu o singura exceptie, sunt atat de indragostita de el incat nu pot vedea alternative, ideea de a nu-l mai avea e cea mai mare durere pe care am simtit-o.

Am citit undeva ca dragostea dureaza 3 ani. We`ll just have to wait and see.