Despre mine

Cluj-napoca
life in the chocolate lane

vineri, 29 ianuarie 2010

Cu şi despre religie


Urmează părerile mele personale nu nişte adevăruri absolute, deasupra oricăror greşeli

Cum văd eu lucrurile: religia a fost creată de cineva dăştept şi manipulator care voia să unească mai mult de 10 indivizi, să le dea un scop comun şi ăştia să lucreze împreună pentru realizarea scopului. Asta era imposibil în condiţiile în care toţi hominizii se scuipau, se băteau, furau unu' de la altu', îşi violau jumătăţile, apoi le dădeau în cap, ca soluţie la orice problemă. Pentru a remedia situaţia şi pentru că strămoşii noştri nu prea aveau conştiinţa că trăiesc în societate, un nene sau o tanti s-a gândit că ce bine ar fi dacă ar crea nişte reguli care, nu numai că îi fac pe barbari mai uşor de suportat dar şi mai uşor de condus.
Morcovul care li se legăna prin faţă era accesul într-un loc mai bun asigurat de comunicarea pe care o avea liderul cu divinitatea.

No, recunosc că a fost o invenţie bună, cine ştie unde eram noi acum fără ea, dar odată cu evoluţia oamenilor, religia a rămas în forma ei veche.

Acum ştim toţi, sau aproape, că suntem pedepsiţi dacă furăm, dăm în cap şamd, nu ştiu câţi din cei tentaţi se abţin din motive religioase, cred că pedepsele societăţii sunt mai educative, dar lecţia e învăţată. Convieţuim mulţumitor, am evoluat că specie încât putem să locuim câteva milioane într-un spaţiu restrâns. Instinctele de bază le-am păstrat, uneori iese la iveală bestia primordială... se întâmplă. Dar, again, am evoluat.

Atunci, mă întreb, de ce mai e nevoie de un preot care să ne ameninţe săptămânal cu damnarea eternă? Mai crede cineva că dacă merge la biserică, posteşte, zice rugăciuni, dar minte, bârfeşte, porţile raiului se vor deschide şi va fi primit la secţiunea vip? Aş vrea să cred că nu mai sunt d'ăştia. Din câine de pază al civilizaţiei, biserica a ajuns o mare indulgenţă. Ei îţi dau o reţetă pe care să o încorporezi în rutina ta zilnică şi padabum! locul tău în rai e asigurat.

Vreau să propun modificarea religiei. Cred că e nevoie că setul de valori după care se ghidează fiecare să devină religia individuală. Aşa ne asumăm responsabilitatea(ideea mea fixă) pentru tot ce facem. Ne ridicăm conştiinţa la nivel de biserică. Atâta timp cât fiecare are conştiinţa liniştita, e ok. Dacă nu prea dormim noaptea, e ipocrit să credem că ne aplecăm la poalele unui popă şi gata, păcatul e spălat. Cât de inocent să fii să chiar crezi că nenea popă poate ierta păcate ăn numele divinităţii? Sau că numai divinitatea noastră e bună, a celorlalţi e rea şi trebuie să-i omorâm? Toate astea se nasc din ignoranţă în care unora le place să rămână că e mai uşor.

Dacă am trăi într-un regim totalitar şi eu aş fi tiran, asta aş face. Aş proclama religia naţională conştiinţa fiecăruia!

joi, 28 ianuarie 2010

Sexual revolution


În această glorioasă dimineaţă de ianuarie, cu nămeţi, temperaturi scăzute dar mai ridicate dacât ieri, am realizat cât de norocoasă sunt că trăiesc într-o ţară din Europa.
Toţi cârcotim, că e la modă, că Băse e chel, Udrea e blondă, cocoşul are pene... motive sunt din belşug.
Citind un articol despre o fată dintr-o ţară islamică supusă la 101 lovituri de bici pentru că a rămas însărcinată în urma unui viol, m-am cutremurat. Se supravieţuieşte la 101 lovituri de bici? Eu aş supravieţui unui asemenea stat? Nu cred.

Îmi imaginez cum ar fi dacă eu m-aş fi născut într-un stat islamic. Până acum, părinţii mi-ar fi găsit un soţ potrivit. Aş fi fost căsătorită de la 16 ani, deci de aproape 9 ani. Probabil aş fi avut 6-7 copii. Statutul meu ar fi fost acela de obiect vorbitor, având protecţia legală pe care o au orice bunuri din patrimoniul soţului. Acesta ar fi fost încurajat să îşi ia o nouă soţie. Eu aş fi dată la o parte, lucru bun, pentru că nu ştiu câtor sarcini le poat supravieţui o femeie. La 24 de ani aş fi bătrână, uzată, stafidită şi viaţa mea ar fi la final.

În schimb, fiind născută în minunata Romanie, sunt tânără, neîmpovărată de griji, sunt la începutul unei cariere juridice, mă bucur de tot ce îmi poate oferi societatea. Ce ne face egale cu bărbaţii din acest punct de vedere este accesul la contraceptive şi posibilitatea de a avorta.

Am prietene care, deşi au o viaţă sexuală activă, refuză să folosească anticoncepţionale. Văd în mica pastilă o poartă deschisă către promiscuitate. Unele fete preferă acneea ştampilei încă aplicate de societate folosirii contraceptivelor. Cum jumătăţile noastre nu agrează senzaţia latexului pe cea mai de preţ posesiune a lor, am impresia că singura metodă contraceptivă folosită e calendarul, în cel mai bun caz, iar norocul, în majoritatea cazurilor.
Aşa trecem la a doua invenţie care a eliberat unele doamne de la coada cratiţei, avortul. Părerea mea fermă e că avortul este ultima soluţie. Este o decizie greu de luat, pentru că, întradevăr curmează ceva care ar evolua într-o viaţă. A crede că nu are consecinţe e greşit, femeia care apelează la avort îşi asumă, pentru o greşeală, o conştiinţă încărcată forever.
Oricum, a procrea nu este egal cu a adopta o pisică vagaboandă. Îţi asumi copilu' ăla pentru 20 de ani. Dacă devine sociopat, e vina ta. Dacă se îmbată şi conduce, omorând pe cineva, e vina ta. etc şamd. Toţi moraliştii antiavort ar trebui să se gândească şi la asta.

Tot despre avort, de ce au bărbaţii impresia că pot să se pronunţe la nivel de principii virulent împotriva avortului. Toţi avem dreptul la păreri, atât generale şi, cu atât mai mult când ne privesc personal, dar să fii atât de violent împotriva a ceva care nu te afectează pe tine, dar îi poate salva viitorul altcuiva mi se pare ipocrit.
Poate ar trebui să ne pronunţăm şi noi, femeile, cu privire la vasectomii, sau alte intervenţii chirurgicale în zona masculinităţii...

Zic că cine nu are, să tacă din gură!!!

miercuri, 27 ianuarie 2010

Pisica şi medicii


De la început vreau să precizez că sunt, probabil, mai sănătoasă decât media populaţiei, problemele pe care le descriu, deşi nu dau detalii, sunt uşoare. Cu toate astea am ajuns pe la medici destul de frecvent. Poate sunt ipohondră? Dar lăsăm posibilele mele dezechilibre psihice pe altă dată.

Oricum, ce voiam eu să zic e că medicii, contrar opiniei majoritare, sunt nişte oameni simpatici. Acum urmează experienţele mele din tinereţe...
Prima dată când am fost internată în spital, imediat după examenul de capacitate şi cel de admitere la liceu, aveam 14 ani. Mă aduce tata la Cluj, la medic, acesta se uită la mine şi decretează de pe podiumul lui de zeu atotputernic: O internez! Mâine, operaţia! În mine tremura inima precum în iepure. După această primă luare de contact, vine medicul în vizită în aceeaşi seară. Eu singură, că tata mersese acasă şi urma să vina mama a doua zi dimineaţa, când urma şi ca eu să fiu operată. No, şi nenea profesor doctor, mare somitate, vine să stea în poveşti cu mine că mă văzuse speriată şi singură. Şi îmi explică despre operaţie, cât o să dureze, că o sa fiu conştientă dar anesteziată, îmi povesteşte despre vacanţa lui, că încă era în concediu pe hârtie, despre câinele lui, despre fetele lui şi aşa, din iepure înfricoşat, am devenit şi eu om normal.
În timpul operaţiei, cam 2 ore, deşi era ceva delicat, doctorul nostru îmi povestea bârfele care circulau prin spital... Peste 2 luni când m-am dus la control, surpriză, nenea doctor mă recunoaşte pe hol... Operaţia a fost un succes şi eu sunt ok. Amintirile neplăcute sunt legate de spital, de paragina îngrozitoare, de insuficienţa materialelor. Dar oamenii mi s-au părut ok.

În Zalău, ma duc la alt doctor, unul pe care îl cunoşteam dinainte şi ştiam că nu e de calitatea obişnuită a medicilor din oraşul meu de baştină. În timp ce îmi rezolva problema, ăsta glumea, mă făcea să râd. Mi-a dat medicamente, motivare şi cartea lui de vizită, să îl sun la orice oră dacă sunt complicaţii. Mai târziu am aflat ce a zis despre mine, că am fost o sursă de bucurie în ziua lui nasoală, că înainte să mă consulte i-a cusut unuia nasul înapoi, că i-l muşcase porcul...

Ultima dată când am fost într-un spital, aveam o infecţie cu un bug nasol, avusesem febră de o lună, medicul de familie îmi dăduse tot felu' de tratamente cu antibiotice şi era şi în timpul sărbătorilor de iarnă. Aşa am ajuns la spital, unde o doamnă doctor de vreo 50 de kile mă internează cu forţa, că eu abia mă mai ţineam pe picioare, dar nu voiam să shed la spital. În 7 zile cât am stat acolo, m-am împrietenit cu asistentele, cu medicii... inclusiv cu portarul. Nimeni nu a vrut să ia şpagă, nici măcar bomboane sau cafea. În schimb mi-au căutat vene, că nu am, au avut toată răbdarea din lume cu mine şi am povestit.

Din toate experienţele mele cu doctori şi spitale am extras o singură concluzie: ăştia sunt oameni. Lucrează până pică, sau cât îi lasă conştiinţa pentru că, dacă ar fi omeneşte posibil, li s-ar cere să lucreze 24-7. Sunt prost plătiţi, dotările sunt slabe cam peste tot şi obiectul muncii, în cazul ăsta pacienţii, e groaznic. De fiecare dată când aud că medicii sunt măcelari, ma întreb cum a pus problema victima? Am auzit pacienţi needucaţi găsind energie să urle din toţi rărunchii la o asistentă care are studii superioare, uitând probabil că aceeaşi asistentă o să le dea injecţii peste juma' de oră. Noi ne enervăm din orice, câtă răbdare şi calm cerem de la oamenii ăştia? Dacă ne purtăm ca nişte scârbe cu oricine, prim ce merităm! La fel şi cu medicii şi asistentele.

marți, 26 ianuarie 2010

Onions have layers, Ogars have layers


And apparently so do I.

Şi cred că toţi avem o multitudine de măşti pe care le scoatem la înaintare după cum credem că cere situaţia.

Mă întreba o prietenă trecută recent la o altă confesiune dacă ma simt mai bine ascunsă după măştile reprezentate de machiaj, vestimentaţie şi bijuterii, aş mai adăuga la lista ei parfumul, dar şi voalurile în care îmi învălui eul adevărat pentru a-l proteja de lume.

Fiica ideală, proaspătă, naivă, surâzătoare, puţin obraznică, admiratoare a domnilor maturi, prieteni ai părinţilor iese la iveală de fiecare dată când iau contact cu prieteni masculini ai părinţilor mei.
Altfel se pune problema când apar şi doamne. Aici devin ascultătoare, primitoare cu dragă inimă de sfaturi, admiratoare a stilului personal al doamnei, o adevărată periatoare profesionistă.

Când cunosc un tip care îmi place devin prinţesa răsfăţată. Joc rolul acesta precum un maestru pe scenă. Pictez o imagine atât de frumoasă încât alesul nu ştie cum să se simtă, intimidat, invidios sau sclavul meu. Povestea e adevărată, aleg detaliile pe care doresc să le dau şi par cea mai diafană fiinţă, plutitoare printre nori, fluturi şi petale de trandafir.

Iar la birou sunt o profesionistă desăvârşită, prietenoasă, până la un punct, respectuoasă, protocolară şi ţin la o etichetă când e vorba despre şefi.

Ni se spune că trebuie să fim sinceri, dar până unde ducem sinceritatea?

Îi răspund prietenei mele, oare nu e mai egoist să arăţi o imagine urâtă decât să te ascunzi, fie fizic, fie emoţional? Nu e un păcat contra simţului estetic să nu aplici fond de ten dacă ai un coş, sau mascara şi ruj pentru a fi mai frumoasă? Cum te poţi ascunde după o pereche de cercei? De ce am accepta să renunţăm la ce ne place?
Nu e egoist să umbli prin lume afişîndu-ţi durerea? Toţi suferim la un moment dat, dar de ce să ştie o lume întreagă? Pe mine orgoliul nu mă lasă să apar înlăcrimată pe stradă, tocmai atunci aplic culorile de război: anticearcăn, blush, pentru a proteja lumea de durerea mea. La câte lacrimi se varsă, dacă le-am recircula de fiecare dată, unde s-ar termina?

Sub ale mele millefeuilles este probabil un om normal pe care nici măcar eu nu îl cunosc bine, câteodată este un suflet rănit, câteodată durerea este atât de mare încât nu aş putea să o las la vedere.

Câţi dintre noi afişăm o mască lucitoare sub care este carne vie? Oare societatea ştie de ce o apărăm?

luni, 25 ianuarie 2010

Porţia mea de romantism


De ce oare, eu, femeie serioasă, cultă, citită, educată, citesc cărţi romantice, vizionez cu cea mai mare plăcere filme romantice la care plâng cu voluptate şi ma emoţionez profund odată cu Meg Ryan sau Scarlett O'Hara.

În realitate sunt detaşată, nu am vremea şi dispoziţia necesară pentru romantism. Probabil că nici nu aş reacţiona tocmai elegant sau previzibil la un gest romantic mai extrem... Atunci, mă întreb, cum de apreciez din când în când o comedie romantică, o carte lacrimogenă sau chiar o imagine evocatoare?

Nu am avut răbdare niciodată să urmăresc serialele produse de Acasa tv, dar sunt de succes din câte aud. Probabil nu calitatea excepţională a actorilor(care sunt talentaţi) sau a scriptului aduc audienţa ci tocmai romantismul acesta perfect pe care nu avem energia sau imaginaţia necesară să îl aducem în viaţa reală.

Privim totul ca pe o afacere, ca pe o negociere de pe poziţii antagoniste? Relaţiile devin colaborări între parteneri cu interese opuse? Sper că nu, deşi realizez că, într-un cuplu, interesele imediate ale partenerilor se bat cap în cap, dar scopul pe termen lung e acelaşi: fericirea în doi.

Poate exista fericire fără romantism în doi? Degeaba privesc eu The notebook cu ochii înrouraţi de emoţii netrăite first hand. De fapt vreau ca el, fără a renunţa la masculinitate, să facă un gest, romantic prin unicitatea lui, prin adaptarea la entitatea pe care o formăm noi, prin care să sweep me off my feet.

Mă întreb totuşi dacă eu fac acel gest pentru el. Nu se pun faptele pur utilitare. Da, consider romantic, într-o oarecare măsură, că el sare de fiecare dată când sunt pusă în faţa unui job masculin precum schimbatul unei roţi(pe care sunt capabilă să îl duc la final cu succes datorită unui articol din cosmopolitan publicat acu 7-8 ani, haha) şi eu îl ascult când vrea să-şi deşerte sacul, îi corectez când e nevoie exprimarea, într-un mod delicat... dar niciodată nu am făcut ceva măreţ pentru el, nu l-am aşteptat goală, ascultând frank sinatra, cu o bere la răcit în frigider.

Îmi e frică să nu par penibilă, caraghioasă, patetică? Maybe...

De aceea îl las pe el să spargă gheaţa, după ce primesc 25 de trandafiri roşii din cei bogaţi şi lenjerie dantelată şi mătăsoasă cum îmi place, promit solemn că îi voi pune în scenă o fantezie romantică şi puţin murdară trecând peste respectabilitatea mea, peste programul încărcat, peste cadavre dacă e nevoie!

Soluţie de criză (cu şi despre catastrofe naturale)


atenţie, urmează produsul unei imaginaţii morbide

Citeam în această dimineaţă însorită şi uşor geroasă presa. Peste ce dau ochii mei luminoşi? Ştiri grămadă că George Clooney şi al său teledon căptuşit cu vedete a adunat 50 milioane de dolari pentru Haiti, că un ţânc din UK a strâns, nici nu-mi pot imagina cum, 100.000 de euro pentru haiti, că ţările donează fiecare cum poate să îi ajute pe ăia din Haiti, că Brangelina deşi divorţează a donat 1 milion de dolari, DiCaprio deşi se mărită a donat 1 milion şi sufletul meu apucător de bani se zvârcolea în chinuri, că ce? Nu e o tragedie în sine să locuieşti în Romania? De ce nu se autosesizează cineva să-mi doneze şi mie acolo, 3-4 milioane de euroi, că sunt destui cu surplus. La urma urmelor, ce poate face un om cu 100 de milioane altceva decăt să nu doarmă noaptea de grija lor?

Pe această cale, mă ofer voluntariţă să vă iau de pe umeri grija covârşitoare purtată milioanelor de euroi în exces.

No şi în mintea mea de ardeleancă plină de idei şi imaginaţie, se născu un gând! Oare cum ar fi dacă am înscena o catastrofă naturală, nu cutremur că şi-a pierdut farmecu'. O inundaţie, un ger care să îngheţe toată ţara, un val ţunami(nu ştiu de unde ar putea răsări, da' sigur că minţile luminate de la putere au mai multă imaginaţie), o epidemie catastrofală...
Citeam că numărul morţilor din Haiti e de 100.000, cum la noi morţii au votat în la alegeri, ar putea să se adune şi să mai facă un bine ţării, să mai decedeze odată pentru binele colectiv, chiar să rămână în istorie, să construim un monument cu numele lor, să fie o sărbătoare naţionala pentru ei, momente de reculegere, lumânări, fără să mai vorbim de karma pozitivă pe care o vor duce la Porţile raiului, cţnd talgerul faptelor bune va fi greu precum politicienii de cap... etc...

Haiti are 150.000 de răniţi, putem să îi întrecem lejer, adunăm toţi cerşetorii ologi, chiori, buboşi, mutilaţi, deformaţi, pirandele cu puradei, le explicăm cum stă treaba cu cerşitul la televizor, cu teledoanele, cu euroii, le promitem marea cu sarea şi îi scoatem la înaintare ca răniţi, că au stat 2 săptămâni sub dărâmături, că au mâncat şobolani să supravieţuiască şi, după cum vor fi mirosind, nimeni nu îi va contesta.

Noi, ceilalţi ne vom pune funingine în cap, vom renunţa la obiceiul sănătos al îmbăierii regulate, cearcăne cam are toată populaţia, privirea pierdută nu va trebui să o mimăm şi vom frânge inima lumii, lacrimi vor curge, conturi se vor deschide, banii vor curge gârlă către buzunarele noastre.

Va mai trebui să sacrificăm infrastructură, clădiri, drumuri, etc., dar le putem alege pe alea care oricum nu erau de nici o treabă, sunt convinsă că afaceriştii din guvern vor putea elabora un plan de afaceri profitabil.

Doar că va trebui să ne mobilizăm repede, că doar nu degeaba i se spune criză mondială, să nu ne fure cineva ideea...




Noua tinereţe


Ce am observat în ultima vreme este că doamnele între 40 şi 50 de ani nu mai sunt ce erau cândva. Poate sunt mai multe femei de carieră sau poate că nu am dat eu prea mare atenţie acestei categorii sociale până acum, dar am fost uimită de stilul şi frumuseţea acestora.

Între 20 şi 30 de ani ne construim cariera(obsesia mea), după 30 ne înmulţim şi creştem copii, dar la 40-45 de ani, copiii sunt selfsuficient, cariera merge singură iar femeia are timp şi bani pentru ea. Are experienţa acumulată, stilul format după toate experimentele tinereţii, calmul datorat vârstei şi împlinirii, se apropie de perfecţiune.

Am văzut tot mai rar gospodine ofilite şi grase, probabil pentru că ne-a lovit şi pe noi, într-un final revoluţia feministă, sau poate că sunt mai accesibile hainele frumoase, poate că doamnele citesc reviste pentru femei, nu ştiu.

Cea mai frumoasă femeie din această categorie e Camelia Şucu. Am citit un articol despre ea într-o revistă glossy şi, când am văzut ce vârstă are, m-am crucit. Arată mai bine decât piţipoancele de 20 de ani, nu numai vestimentar, ci şi fizic. Probabil fostul ei soţ îşi zmulge părul din cap, demoazela nouă nu se compară cu fosta soţie. Dacă ea a intentat divorţul, more power to her, are dreptul să îşi trăiască această nouă tinereţe alături de cine doreşte ea!

Presimt că fenomenul cougar nu e prea îndepărtat, doamnele acestea, nu numai că arată la fel de bine ca fetele de 20 de ani dar au şi banii lor şi statut social, de ce s-ar mulţumi cu un nătăfleţ de 50 de ani, cu început de chelie şi burtă?

duminică, 24 ianuarie 2010

Sunt o nesimtita egoista


Societatea ne imprimă adânc în conştiinţă că trebuie să fim bune, altruiste, să punem binele altora înaintea dorinţelor noastre, să fim toate nişte maici ale salvării. Tind să cred că acest standard a fost inventat de bărbaţi, alături de idealul de frumuseţe conform căruia trebuie să fim subnutrite, pentru a le asigura masculilor nişte domnişoare docile şi lipsite de putere. Moda alambicată ne face să fim doar obiecte de decor, fără utilitate.

Declar sus şi tare război acestor clişee! Nu foloseşte nimănui că eu îmi sacrific dorinţele, devenind o acritură îmbătrânită prematur, voi ajunge singură, abandonată de cei cărora m-am sacrificat. De ce aş face asta?

Da, ma duc la sală, folosesc loţiuni pentru piele, îmi tratez corpul ca pe un templu, ma autodivinizez, mă îmbunătăţesc constant. Şi nu văd de ce aş face asta pentru un bărbat sau pentru admiraţia tuturor bărbaţilor, o fac pentru mine!

Nu am nici o dorinţă de a atrage masculii care apreciază păpuşile neajutorate, de 50 de kile, care nu-şi pot căra propria greutate, au nevoie constantă de un salvator, sunt doar un accesoriu frumos, tăcut şi, bineînţeles, interşanjabil la braţul bărbatului.

Nu sunt de vânzare, nu pot fi cumpărată cu lucruri frumoase pentru că mi le pot permite eu, din munca mea. Vreau un bărbat care să nu se aştepte ca eu să îi periu constant orgoliul, care să muncească să îmi fie egal, care să accepte o femeie puternică lângă el.

Refuz să fac pe proasta şi neajutorata pentru un bărbat, refuz să accept protecţia unui erou binevoitor, îmi asum responsabilitatea pentru toate acţiunile mele, pentru idealurile mele şi pentru cadavrele peste care am călcat pentru a mă apropia de acestea.

Nu este dizgraţios pentru o femeie să se poată descurca, să aibă o carieră sau să lupte cu toate armele pe care i le-a dat natura pentru ceea ce îşi doreşte. E trist să vezi doamne care şi-au irosit potenţialul pentru a-i pregăti unui nătăfleţ mâncăruri calde, pentru a-i spăla izmenele şi a-i creşte copiii.

Avem şi alte calităţi, îndrăznesc să spun, chiar mai valoroase decât frumuseţea şi feminitatea, calităţi care concurează cu succes orice mascul şi e păcat să le irosim!
I'm a woman hear me roar!

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Note to self...

Dacă o să am copchii vreodată, fete, lel voi numi Elena şi Sânzâiana

teoria conspiraţiei


Într-o cameră întunecoasă aflată într-o vilă dintr-o staţiune din alpii elveţieni, luminată doar de câteva lămpi slabe, patru bărbaţi cu vârste între 60 şi 70 de ani, păr alb, purtând pantaloni şi bluze simple dar scumpe, par a purta o discuţie amicală. Stau în jurul unei mese din lemn masiv, pe fotolii din piele, înconjuraţi de mobilă şi tablouri care, fără a epata, dau camerei un aer de bogăţie veche, de stabilitate, de loc unde nenumărate asemenea discuţii, între asemenea oameni au avut loc.

Primul bărbat are părul alb, e bronzat, are ochi albaştri şi un zâmbet de bunic din poveşti, următorul are părul grizonat, poartă ochelari cu ramă subţire, neagră, ochi negri şi buze atât de subţiri încât pare că faţa lui e prinsă într-un rictus permanent. Al treilea domn are părul încă negru, sprâncene pronunţate şi buzele uşor răsfrânte, poartă un inel de aur pe degetul mic al mâinii drepte. Ultimul are părul alb, ochelari cu rame aurii şi poartă un ceas din aur rozaliu.

Toţi beau wisky şi par relaxaţi, fără a purta greutatea lumii pe umeri.

Aşa îmi închipui eu guvernul din umbră, locul unde se iau decizii la nivel mondial, etc...

vineri, 22 ianuarie 2010

Cavalerul meu...


Nu sunt fană a ăstora doi, nu vreau să le comentez ţinutele sau evenimentul la care a fost făcută fotografia.
Totuşi, imaginea asta descrie exact ce înseamnă gentleman pentru mine. De fiecare dată când mă uit la poză am fluturi în stomac, for some reason, cred că aşa arată dragostea. Nu zic că ăia doi sunt imaginea ideală, sau cuplul ideal, doar că poza reprezintă iubirea ideală pentru mine.

Există părerea preconcepută că fetelor le plac băieţii răi, la mine e pe dos. Am o pasiune pentru băieţi buni, în cărţi, filme sau viaţa reală. Am câte un crush pe fiecare personaj puternic şi pozitiv despre care am citit. Un bărbat puternic care să mă urce pe calul lui şi să dispărem în apus... un erou care să lupte pentru dreptate şi adevăr.

The villains nu au nici o atracţie, am nevoie de un personaj pe care să îl admir sincer, nu neapărat un geniu, pentru că ăştia mai sunt şi duşi cu pluta, ci un tip straight up, inteligent şi eroic.

Probabil un psiholog ar spune că, precum toate celelalte reprezentante ale rasei, am adânc imprimată în subconştient dorinţa de a fi salvată de un mascul puternic. Recunosc, nu am nici o fărâmă de feminism feroce, cu toate că am muncit să îmi afirm egalitatea şi independenţa, sunt dornică de protecţia masculină oferită de un cavaler rătăcitor.

I could shout from the rooftops that I am a damsel in distress, poate atunci ar veni... dar, în timpurile în care trăim, când calităţile pe care le caut eu nu prea sunt recompensate, slabe speranţe.

buza neagră


Sunt înnebunită după animale blănoase sau pănoase cu patru sau două labe. Deşi îmi sunt simpatici şoarecii, chiar şi şobolanii sunt terifiată de şerbi(solzoşi, fără labe) şi paianjeni(acoperiţi de ceva neidentificat şi cu o grămadă de labe).

Ce vreau eu sa zic e că, oricât de mândru, înspăimântător, serios etc e animalul, are personalitate, o poveste şi se bucură contagios dacă îi dai atenţie.

Buza neagră este motanul meu. Alb negru, ochi verzi, agresiv, orgolios, neprietenos, dar acum doarme lipit de piciorul meu, pentru că e prea demn să ceară să fie scărpinat sau drăgălit. Asta e firea lui, nu e câine, să umble coadă după stăpân şi nici pisică, să îşi arate sentimentele toată ziua, el e bărbat, demn şi, cîteodată are nevoie de afecţiune.

Un vecin are trei câini de rasă, talie mare şi doi căţei pe un teren îngrădit unde nu locuieşte, dar vine zilnic pe la ei. Câinii ăştia, înclusiv căţeii, par încruntaţi, serioşi şi puşi pe treabă. Fiind şi mari şi mulţi îi iei în serios când îi vezi. Drama lor e că sunt jucăuşi şi prietenoşi, nu e vina lor că asta le e fizionomia. Sigur că mai sapă şi ies de pe terenul lor, sau fac găuri în gard şi e caraghios să vezi căt de speriaţi sunt vecinii deşi namilele nici nu latră, sunt bine hrănite şi dau din cozi. Un copil de 5 ani îi mângâia, când l-a văzut mumă-sa a reacţionat de parcă ăla micu' se prostea cu o grenadă nu cu un animal de companie.

Cum am ajuns aşa de fricoşi? Oare nu toţi am venit de 2-3 generaţii la oraş? Oare nu avem ceva rude la ţară? Probabil bunicu' mulgea vaca şi noi ne strâmbăm delicat nasul şi urcăm pe scaun terifiaţi când vedem un câine. Snobism dus la extrem.

Recunosc cu mândrie că am stat la ţară cu bunica, am văzut şi chiar interacţionat cu vaci, oi, găini, porci şi tot felu' de alte lighioane şi nu m-au mâncat sau mutilat.

Duşmani-mi poartă pică...


Citesc prin presa online o avalanşă de articole despre Honorius Prigoană. Punctul comun al acestora este maliţiozitatea scriitorilor. Ce avem oare toţi cu baiatu' ăsta?
Din câte stiu eu, a urmat o universitate prestigioasă din SUA, s-a întors în ţară în armură strălucitoare, pe un armăsar alb precum un cavaler rătăcitor să ne scoată din rahatu' în care ne-am băgat singuri. Sigur, e o beizadea clasică, dar admir la individ faptul că a muncit la facultatea aia situată în afara oricărei sfere de influenţă a părinţilor. Era foarte uşor să rămână aici şi, după câţiva ani de şcolire la o instituţie renumită la care tăticu' ar fi făcut o donaţie generoasă, ar fi căpătat o diplomă.

Oare nu ne roade să vedem că unu', la 24 de ani, sau câţi o fi având, oricum, puţini, muncind relizează atâtea. Bineînţeles, au avut şi părinţii un rol important, dar e meritul lui că nu a risipit ce i s-a dat precum atâţia alţii prim bambu sau cu piţipoance analfabete dar purtătoare de vuitoane. E meritul lui că nu e complet pe lângă subiect, e totuşi o evoluţie faţă de EBA.
E dureros să vezi că un om, la jumătatea vârstei tale, cum e cazul jurnaliştilor care scriu poveşti amuzante, are mai multe realizări decât vei avea tu vreodată.

E vina noastră că politicienii e nişte moşi alunecoşi, foşti securişti, dacă atacăm pe oricine care ne tezeşte complexele. Criticăm noua generaţie şi votăm tot oamenii serioşi care au o vârstă, alegând acelaşi rău cunoscut, din teamă de schimbare.
Preferăm să aruncăm cu noroi decât să admirăm. Ca popor, ne simţim atacaţi de succesul vecinului şi preferăm să facem glume proaste decât să ne apucăm de treabă.

Cu alte cuvinte, ca popor suntem nişte babe bârfitoare şi conducătorii noştri sunt exemplarele de frunte!

joi, 21 ianuarie 2010

Astrograme, flăcări şi pisici negre


Un prieten destul de bun al părinţilor mei este pasionat de latura spirituală a lumii. Acu 10 ani, când eram tânără şi impresionabilă mă lăsa cu gura deschisă cum mişca ansa(obiect confecţionat din sârma, ascuţit la capete, pe care îl ţinea între arătător şi degetul mare şi care, se presupune, că simţea energia mea... sau ceva asemănător) pe lângă mine, cum îmi descoperea suferinţe despre care eu nu ştiam nimic şi mi le vindeca pe loc cu un cristal.

Acelaşi prieten, acu 5-6 ani a măsurat energia negativă emanată de bijuteriile mele şi de pisica familiei. Deja nu mai era atât de wow când zicea că motanul e un fel de gaură neagră şi că ne aduce ghinion, nici măcar nu era negru, era siamez! Şi bijuteriile?! Come on! Ce era să fac cu ele?! Apropo de bijuterii, am observat că toţi misticii sau credincioşii din lumea asta au ceva cu ele. Cred cumva că dacă ma acuză de diverse, mă va copleşi conştiinţa încărcată şi le voi dona lor pentru a-mi salva sufletul mânjit?! News flash, nu abuzez sexual copii, nu omor oameni aşa că găsiţi clienţi mai înclinaţi spre căinţă.

No, săptămâna asta îmi trimite pe mail mama o astrogramă elaborată de acest prieten paranormal al lor şi care mă are ca obiect de studiu pe mine. Citesc eu ce citesc, că are 4 pagini, şi incep să am dubii. Eu îmi mai citesc câteodată horoscopul, dacă zice să nu conduc şi ninge afară, nu conduc, deci, în principiu, cam iau precauţiile sugerate pe acolo, dacă sunt coroborate şi cu alte informaţii, dar nu pot să iau în serios astrograma făcută de unu' care a zis că motanul e un vortex de energii negative şi să-l abandonăm.(?!?!?!?)

Zilele trecute, vine Popa din cartier, om cu simţul umorului care nu crede că ar trebui să ard în focul iadului din diverse motive(am dat şi peste popi de ăştia... unii mi-au şi zis-o... trist), dă cu apă sfinţită, cu busuioc, îmi dă şi busuioc şi apă, că aşa se face, eu dau 2 milioane (am întrebat pe cineva cunoscător şi mi-a zis că dăm banii ăia ca să ne îngroape popa când va fi cazu'), problem solved. La asta se reduce contactul meu cu biserica, că mă mai întâlnesc cu Popa prin cartier şi mai glumim.
Marea calitate a religiei oficiale, cel puţin în cazul meu, cu popa din cartier, e că seamănă cu un business deal. Eu dau banu', el dă protecţia divină, ce o fi şi aia, fără a se aştepta să îmi păstrez puritatea până la căsătorie, să mă căsătoresc, să procreez sau alte baliverne ouate de nişte frustraţi sexual. Probabil, dacă voi da peste vre-un popă fanatic care va avea dorinţa de a arunca oua clocite după mine, păcătoasa, o să zic right back at you, şi nimeresc destul de bine ţinta.

Necrezând în flăcări şi nefiind atrasă de religia oficială, am rămas la superstiţii. Nu am nimic cu pisicile negre, sau cu orice animal, că îmi sunt dragi. Le-aş adopta pe toate şi ar fi complet absurd să îţi aducă ghinion propria pisică. So, pentru cei superstiţioşi pe pisici negre, soluţia e să adoptaţi una, vă va feri de ghinion!
Superstiţiile mele sunt cu salvări şi coloane. Trebuie să pui mâna pe ceva alb când trece o salvare şi să nu treci niciodată pe sub coloane în zilele în care ai examene, interviuri şamd.

Anul trecut nu am fost nici macar odată într-o biserică la o slujbă, poate am vizitat câteva biserici, dar admiratul artei a fost hulit de clerici, deci nu se pune, dar am evitat coloane şi salvări şi mi-am citit de sute de ori horoscopul.

Concluzia... nu am nici una!

Colecţionara de experienţe(cu şi despre măritiş)


Asta fac eu.
Sunt decizii complexe, pe care nu le iei în pripă şi pe care va trebui să le suporţi tot restul vieţii, sau aşa pare la momentul luării lor. Găseşti argumente pro şi contra, te imaginezi peste 10 ani şi te gândeşti dacă asta vrei să faci, dar şi în cazul acesta, experienţa are cea mai mare greutate.

Pentru mine, o decizie greu de luat este să mă mărit. Simt căsătoria precum o greutate gigantică pe umerii mei fragili şi ştiu că nu sunt eu omul care să se lupte cu diverse fără să aibă ceva de câştigat la final. Nu vreau să stric o relaţie perfectă luând în grabă şi sub presiunea apropiaţilor o decizie nepotrivită.
Nu mă tentează statutul de doamnă, cheful în centrul căruia ar trebui să fiu eu, tortul gigantic, luna de miere într-un loc exotic, ideea că mi-am îndeplinit obligaţiile sociale...
Singurul meu scop declarat în viaţă este să fiu fericită, acesta fiind criteriul după care îmi ghidez acţiunile.

No, acum să revenim la colectatul experienţelor trăite de alţii. Eu întreb interlocutorul pe care îl cunosc mai bine sau mai puţin bine ce părere are despre căsătorie(dacă este deja căsătorit). Cei proaspăt căsătoriţi se entuziasmează, povestesc despre luna de miere, planuri pentru cumpărarea sau redecorarea apartamentului, maşina pe care vor să o cumpere, copii. Aştia sunt foarte siguri ca au intrat în rai.
Cei căsătoriţi de 2-3 ani zic că e bine, călduţ, au tabieturi, entuziasmul a trecut şi a venit momentul să doarmă în patul aşternut proverbial. Se poate detecta un substrat de amărăciune. Toate am vrea să fin Carrie şi jumătatea să fie Mr. Big, dar, ce nu ne arată filmul e că şi ăştia doi spală şosete, fac curat, se ciorovăiesc pentru nimicuri şi nu se romance reciproc toată ziua.
După 5-6 ani şi câţiva copii, se poate observa că interlocutorul şi-a acceptat soarta. Deasupra porţii bisericii ar trebui să scrie "Ye who enter here, abandon all hope", că prea lasă impresia de ocnaşi înglodaţi într-o rutină ucigaşă nu numai a pasiunii ci şi a inteligenţei.

Uite asta refuz eu, să devin un incubator uman, să mă pierd pe mine pe drum(şi pe iubitul meu) şi să devin o sursă de mâncare şi de cine ştie ce altceva pentru un cârnat urlător, cu scurgeri puturoase iar iubitul meu să nu mai fie omul care mă face să râd şi să torc de plăcere ci un robot stresat, cu credite la bancă şi ulcer.
Oricum suntem prea mulţi, las procrearea pe seama altor semeni ai mei! Eu vreau să fiu mereu tânără şi frumoasă.

miercuri, 20 ianuarie 2010

500.000 euro

No, citesc zilele astea că o minte luminată din guvern vrea să introducă un impozit pentru cei care au peste 500.000 euro, procentul urmând să crească pentru cei care au peste 1.000.000 euro etc, samd.
Pe mine nu mă va afecta financiar această măsură (aş vrea eu), dar mă va lovi moral.
Nu văd de unde izvorăşte obligaţia socială a celor care au muncit din greu, au economisit(nu au spart tot pe maşini şi şampanie în bamboo) de a-i întreţine pe cei care muncesc în fabrici şi uzine.
Sunt Hitler reloaded, ştiu.

Ce vreau eu să zic e că deja prin cota unică, cei cu venituri mari cotizează mult în plus faţă de necăjitul cu salar minim, deci oricum "privilegiaţii" care lucrează 12 ore şi au ulcere întreţin clasa muncitoare. De ce e nevoie să îi impozitîm suplimentar? Pentru că au de unde?

Ok. Să trecem la motivele care îl fac pe unu' ca, din şcoala generală să înveţe şi să se zbată. Că nu sunt notele. Pentru mine nu notele au fost scopul. Şi, dacă nu eşti focusat din generală, nu iei notă bună la capacitate şi ajungi la un liceu slab, cu profesori slabi şi colegi slabi şi deja nu prea mai ai şanse la o notă bună la bac pentru a intra la buget la o facultate bună.

Pentru a ajunge să ai 500.000 euro pe căi legale, muncind pentru ei şi plătind impozite pentru ei, trebuie să depui efort constant din şcoala generală în ideea că, undeva pe traseu, totul o să pay off.

Acum, mie care abia am terminat facultatea şi lucrez pentru prima dată, îmi vine să mă fac vânzătoare la butic, decât să aud că trebuie să o întreţin pe aia sau pe cei 100.000 de bugetari care vor intra în şomaj şi ai căror reprezentanţi ma întrebau acu 1 an, 2 de ce ma tot agit, că poate mama să îmi rezolve un loc călduţ la stat.

Mă gândesc să dau societatea în judecată pentru vătămare corporală gravă. M-a minţit. Mi-a dat ideea că trebuie să fiu performantă, să am o carieră, să călătoresc şi acum văd că nu numai că vrea să mă pedepsească (dacă voi ajunge la nivelul la care doresc) ci şi că majorităţii oamenilor nu le-a zis nici pe departe aşa ceva, i-a liniştit, face-ţi ce vreţi că sunt câţiva care, chiar în momentul ăsta sacrifică şi sacrifică să facă bani, lasa-ţi că îi luam noi...

Concluzia e că ma fac vânzătoare!

marți, 19 ianuarie 2010

Cu si despre fitness...

Ok, merg azi la sala. Toate pupezele care participă(inclusiv eu) sunt motivate, în principal, de dorinţa de a-şi îmbunătăţi sau păstra aspectul fizic, estetica este deoseibt de importantă pentru noi, dar ce nu înţeleg e dorinţa de a fi "ca scoasă din cutie" la sală unde transpiri, te zburleşti, oricum, dacă faci treabă, nu eşti proaspătă precum o zambilă la ieşire.

Exagerări şi mai mari vezi la piscină. Azi am fost şocată de o gazelă purtătoare de saboţi chanel cu toc! la bazin acoperit, cu clor, printre copchii. Alt faux pas vestimentar la bazin e costumul de baie prea elaborat, danteluţe, şnuruleţe care te încurcă la înot aşa că te întinzi precum o felină pentru a fi admirată. Eu apreciez la fel ca oricine o femeie frunoasă dar zic că e caraghios să te lungeşti în costum de baie, pentru nişte bani mulţi, într-o cameră cu diverşi străini.

La polul opus sunt doamnele şi jumătăţile lor delăsătoare. Ok, eşti grăsună dar asta nu înseamnă că poţi fi nedepilată. Nu există un infinit al urâţeniei căruia poţi să îi adaugi orice că nu mai contează. News flash, dacă eşti grasă şi şleampătă e mai rău decât dacă eşti numai grasă.

Boys, nimeni nu vă cere să vă depilaţi, ca no... asta e, da' măcar nu purtaţi hot pants şi maieu să vedem cu toţii şiroaie de transpiraţie prin părul vostru masculin din varii zone. Nimeni nu trebuie supus la aşa ceva.

În rest, felicitări tuturor colegilor de fitness-sală-tae bo-etc everywhere, oricum aţi fi, păroşi, graşi, şelmpeţi, că e mai bine decât cei la fel ca voi dar care nici nu îşi mişcă şuncile! O şuncă tonifiată bate oricând o şuncă leneşă.

sport

Azi ma duc la bazin. This shall be fun...
Aperitivul e 45 minute de fitness/cardio urmat de 30-40 ture de bazin si ceva sauna.

Pana la vara, sper sa revin la forma initiala :D

Inaniţie

Asta sunt eu câteodata... Nu tot timpul...
Fără motiv, mă ia o foame maare maare încăât aş mânca un lup.

Sunt disciplinată, nu ma las dusă de val. Dacă trebuie să înfulec, manânc o salată gigantică, fac sport de 3 ori pe săptămână, încerc să limitez efectele dar fenomenul e îngrijorător.

E mai mult decât poftă.

Dacă aş crede în reîncarnări, aş zice că oi fi murit de foame într-o viaţă anterioară.

injuratura colectiva

Mare fâs zilele astea despre flacari violete-roz bombon etc samd, despre forţe supranaturale care pot fi direcţionate şi folosite de unii iniţiaţi precum Băsescu pentru a-şi atinge scopurile murdare... (cine şi de când l-o fi considerând pe base iniţiat în ceva...)

Eu atât am de zis la acest subiect: nimeni nu s-a gândit că, poate acum, cu mare întârziere îşi fac efectul înjurăturile poporului?!

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

En garde!


I have a pen and I`m not afraid to use it

Nu ştiu cum se face că, în ultima vreme, mă simt atacată din orice. Am constatat tendinţa asta la mulţi semeni ai mei şi este deranjantă.

Oare de ce, auzind poveşti despre ce a mai făcut fata nu ştiu cui, mă agit toată şi compar bucată cu bucată realizările ei cu ale mele urmând să mă zburlesc ca o găină opărită dacă mi se pare că nu ies triumfătoare din bătălie.

Bineînţeles, nu sunt perfectă (cel puţin din punctul de vedere al societăţii). Este fizic imposibil ca la 25 de ani să ai 1 copchil, bărbat de îngrijit, casă şi o carieră strălucită. Din ce am observat eu, e o situaţia în care trebuie să alegi. Eu am ales cariera, că (după logica mea) am vreme să ma mărit şi să procreez.Prietenele mamei mele au o părere diametral opusă şi suficient verbalizată.

După ce am dus un număr considerabil de bătălii, de la 18 ani, prin care îmi apăr independenţa de un posibil şi imaginar soţ, armura construită nu prea îmi mai permite să mă gândesc la perspectiva roz? de a deveni soţia tânără şi roşcovană a cuiva.

În plus, nu cred că a fi nevasta unuia e o realizare. Poate, la nivel moral, să dai naştere e un succes, dar nu înţeleg deloc chestia asta, cu atât mai puţin am vre-o vaga intenţie de a sacrifica ceva pentru a experimenta miracolul.

Altă bătălie pe care mi-o asum este cu individele şi tăntălăii care cred ca e o virtute să ai 50 de kile şi să pari deformată. numa’ bună de arătat la circ. Nu zic că a avea 100 de kile e mai bine, doar îmi apăr dreptul de a arăta omeneşte şi de a-mi păstra echilibrul. Graşilor: faceţi sport, mâncaţi fructe, legume, mai uşor cu dulciurile şi pastele, pâinea, mâncarea nu e un colac de salvare. Slăbănogilor: sunteţi dizgraţioşi precum obezii, faptul că vă puteţi înfometa până ma faceţi pe mine să lăcrimez cand vă văd nu e echivalentul unei cariere sau a chestiei care va lipseşte, nimeni nu o sa va iubească mai mult pentru ca arătaţi ca nişte schelete.

Echilibru oameni buni şi, ce e mai important: vedeţi-vă de treburi!

perseverenta si pisica

Ştiu că ai muncit din greu la sală şi eşti rupt de oboseală. Ştiu că mai ai ceva de scris pentru referatul care trebuie predat mâine.

Dar vreau sa stau pe tine, pentru că eşti stăpâna mea iubită, pntru că patul şi pernele, bineînţeles, nu sunt destul de confortabile. Aşa că ma voi aşeza pe genunchii tăi în timp ce scrii la calculator.

1 min later

Hmm, de fapt ma simt cam ignorat şi ştiu că, în adâncul sufletului, ai prefera să te joci cu mine decât să tot dai cu degetele de pătratele alea. Stiu! O să ma mut pe pătrate să văd dacă dai cu degetele de mine.

multe figuri de pisică elastică mai târziu

Gata! Acum să te văd cum scrii.

Pe ecran apar #¤%&//// după care se închide fereastra cu referatul pentru că, nu-i aşa, touch pad-urile sunt sensibile la pisici.

Poţi să muţi pisica, dar, odată descoperit locul magic, ea va reveni…

Sticks and stones may hurt his bones, but your words can’t hurt him.

frennemies

Termen preluat din Sex and the city sau Biblia pentru mine

Tocmai citeam un mail primit de la o prietena care işi face studiile ăn Franţa şi mă întrebam când şi cum am ajuns noi la o asemenea acerbă competiţie.

În timpul liceului, vremuri bune şi mai sincere, eu aveam note mai bune, arătam mai bine şi eram vânată pur şi simplu de masculi. Acum ea îşi face masterul la o universitate prestigioasă, probabil se luptă angajatorii pentru ea iar eu lucrez part time, îmi fac masterul în Romania şi învăţ pentru examenul de admitere în barou. Pe lângă toate astea, eu am luat câteva kilograme şi ea s-a înjumătăţit de când a părăsit patria natală.

O admir. Tot ce are acum, a construit cu mânuţele ei, neavând cine să o susţină. Are o energie de neimaginat.

Oricât de fericită aş fi pentru ea, îmi dau seama că am pierdut o prietenă, undeva pe drum, şi am câştigat un competitor.

Asta-i viaţa, win some, lose some…

...nu e vina mea...

Nu ştiu cine e vinovatul, nu ştiu nici măcar despre ce este vorba, dar, repet, susţin şi întăresc: nu sunt eu de vină!

Şi, în cazul în care se găseşte un ţap ispăşitor, toţi vom admira de pe margine, precum romanii în colosseum, sacrificarea amărâtului care nu a ştiut cum să îşi acopere urmele.

Aş înţelege dacă reacţia asta ar veni din partea colegilor trecuţi de zilele zglobii ale tinereţii, dar nu le este comună numai lor. Probabil urmând exemplul celor mai în etate, cei sub 30 de ani preferă să găsească scuze decât să caute soluţii pentru salvarea sau îmbunătăţirea situaţiei.

Indiciu clar că omul a greşit: strigă din toţi plămânii, găseşte martori, jură pe Biblie că nu a greşit când nimeni nu îl acuză sau problema e atât de îndepărtată de zona lui de responsabilităţi încât nimănui nu i-a dat prin cap să îi impute scăparea.

De ce ne e frică să recunoaştem că o mai îmbulinăm? Nimeni nu e perfect şi când ne-am angajat, în cv nu scria că noi am fi excepţia iar fişa postului nu cerea omul perfect. Nu ne dăm seama că sunt situaţii în care e mai bine să cut your losses şi să găseşti soluţii boroboaţei?

Cred că rădăcina problemei este în atitudinea şefilor. Am fost martora mai multor incidente în care şeful a făcut un scandal monstru încât tremurau ferestrele clădirii, l-a ameninţat pe culpabil cu furia cerurilor (pentru o greşeluţă minoră care putea fi remediată) şi numai după o oră de asemenea furtuni cu descărcări electrice a convocat o şedinţă cu şefii departamentelor implicate în proiect(unii dintre ei aflaţi deja la limita lacrimilor) pentru a evalua pagubele şi a încerca redresarea situaţiei. Nimeni nu mai avea curajul să propună idei.

De aici izvorăşte abilitatea angajatului de a rezolva o singură problemă pe zi şi de a-şi păzi spatele full time.

Păcat că ultima activitate nu se plăteşte…

nu suport oamenii care nu suporta chestii!

Interlocutorul care spune “nu suport (…)” unde (…) poate insemna ungurii, homosexualii, comunistii, americanii, grasii etc, samd. Din acel moment, pot să-şi ia adio de la orice relaţie amicală cu mine.

Nesuportătorii sunt singura categorie pe care o discriminez făţiş.

Cât de încuiat să fii încât să nu dai o şansă unei întregi categorii? Nu o să încep să dau exemple sau să argumentez cum ocupaţia maghiară a adus multe beneficii Ardealului ci voi agaţa în cel mai pur stil pisicesc de discriminarea manelelor şi a mahalagioaicelor.

Cu cât deliciu ne exprimăm public dezaprobarea, noi, intelectualii rafinaţi, cititori de literatură serioasă, ascultători ce muzică clasică, apreciatori de artă fină faţă de aceşti oameni simpli care îşi spală rufele murdare în public şi dansează din buric pe manelele lor.

Citii pe net despre revolta clujenilor împotriva indeii că Bahmu va perzenta Balul Operei din Cluj, că e mahalagioaică şi vulgară. Anul trecut, acelaşi eveniment prestigios a fost prezentat de domniţa Columbeanu. La acel moment nimeni nu a sărit ca ars să conteste valoarea morală şi intelectuală a domnişoarei.

De ce se simt oamenii atacaţi de Bahmuţeanca, femeie maritată, serioasă, de carieră, care şi-a asumat un stil de viaţă, dar accepta cu braţele deschise un cocostârc cu plete de cosânzeană care a supt de energie şi bani un michiduţă din top 300?

Întradevăr, îi calci pe mulţi pe cozi tu, femeie, muncind şi dând din coate pentru a clădi ceva şi dacă mai şi reuşeşti clar, ţi-ai atras oprobriul public, pe când căsătoria cu un domn înstărit este deja un drum bătătorit, la finalul căruia, demoazela ajunge proaspătă ca o garofiţă spre deosebire de self made woman care ajunge cum poate si ea, mai burzulită de critici.

E uşor să arăţi o spoială subţire de cultură sau să taci inteligentă decât să îţi asumi ce eşti. Nu toţi putem fi filozofi şi plutitori prin cele mai înalte sfere.

Din partea mea, tot respectul pentru Bahmuţence, Zăvorance pentru tot ce au realizat cu mânuţele lor.

Ce mai fac oamenii astia...

Se aliniază cu mic, cu mare să îi înţepe nişte domnişoare, nu zic nu, draguţe foc, dar nu suficient pentru a justifica fenomenul. Pentru o răceală care ar putea sau nu să se complice dacă e lasată netratată şi, în condiţiile astea, ar putea sau nu să îmbolnăvească serios omul.

Eu zic aşa: mai bine spălaţi-vă pe mâini, mâncaţi fructe şi legume, face-ţi sport să vă ajutaţi sistemul imunitar şi, când daţi semne de răceală, măcar sunaţi-vă medicul de familie să îşi dea cu presupusu decât să vă bazaţi pe un vaccin care ar putea sau nu să vă ferească de molima asta înspăimântătoare.

Mă gândesc cu groază ce se va întâmpla cand ne va cotropi gripa felină…

Nu era a lui...

Zi senina azi pe tărâmul pisicesc… Stătea incolacit, alb-negru, aureolat angelic de o rază de soare.

Dintr-o dată mă înconoară un miros nemaiîntâlnit de varză murată, ouă clocite şi ceva prea monstruos pentru a fi definit prin cuvinte. El deschide inocent ochii… nu era a lui…