Complexul eroului salvator

Il am. Constant, zi de zi, trebuie sa-mi reamintesc ca nu e responsabilitatea mea sa salvez catei, pisicute, pasari, inclusiv gandaci. Ultima fiinta salvata a fost o soparla, spre disperarea motanului. Mustele, gandacii zburatori nu se pun, ca pe astia ii evacuez din dormitor in fiecare zi.

In fiecare operatiune de salvare, sau pornire de salvare, pierd ceva. Nu ceva fizic, un bun corporal cum ar spune marile minti juridice, ci a part of me. Cand vad o pisica necajita a little piece of my soul dies. Cand am prins soparla spre a o salva... sa zicem doar ca soparlele si orice animal acoperit cu solzi nu sunt preferatele mele si i cringed just a little. Sper ca nu i-am ranit sentimentele.

Dar adevaratele gauri negre emotionale, adevarata problema si partea idioata a complexului meu sunt oamenii. Iau omul defect si ma zbat si ma agit sa-l repar. Adica, iau fata complexata si, peste 2-3 ani e vesele, sigura pe ea si complexele majore sunt intrate serios la apa. Iau fata constipata, careia ii e teama de sexul opus si puternic si in 4 ani de facultate ajunge sa mearga la intalniri, nereusite, dar e un progres major.
Astea sunt marile succese, dar incercarile sunt nenumarate si dezamagitoare. De aici reactia mea puternica impotriva victimelor inchipuite si plangaciosilor nemotivat.
Note to self, nu mai colectiona oameni vagabonzi.

Sad days

Urmeaza o perioada trista in care nu voi scrie mare lucru. Bad things ahead.

Epidemie de isterie

Mdeci parchetul, acest paznic al porţilor raiului, a demarat urmărirea penală împotriva unei asistente de la maternitatea giuleşti pentru că a lipsit 12 minute de la "post" şi astfel a cauzat din culpă decesul/vătămarea corporală a bebeluşilor.
(nu au vrut să ştiu nimic despre accidentul acela, e oribil, bebeluşii nu pot fi aduşi înapoi/reparaţi dar ceva bun ar trebui clădit pe tragedia asta, sună plângăcios, dar în onoarea lor şi vinovatul real ar trebui executat)

Acum să ne ocupăm de culpă. Pentru ca duduia să fi provocat din culpă oribilităţile respective trebuie ca dânsa să fi prevăzut sau să fi putut prevedea rezultatul înfiorător. Ştim în ce hal sunt spitalele noastre dar chiar să prevedem sau să trebuiască să prevedem că oricând, în 12 minute de neatenţie, putem să izbucnim spontan în flăcări e prea mult. Că totuşi nu sunt crematorii, noi nu suntem masaţi cu benzină înainte de a ne interna.
Să spui că între mersul la budă, sau pentru a mânca ceva timp de 12 minute şi arderea de vii a unor copii este o legătura cauzală e hidos. Atâta timp cât tanti nu a aprins un foc de tabără în mijlocul salonului şi apoi nu l-a lăsat nesupravegheat, e o tâmpenie majoră să se dea impresia că ea ar fi marele vinovat.

Nu e mai logic, fără pregătire juridică, fără cunoştinţe de specialitate, doar cu bun simţ, să se pornească urmărirea penală împotriva cretinului care a lipit cu scoci un cablu de electricitate sau ce o fi lipit?! Că mie mi se pare că ar exista o legătură cauzală între un scurt circuit datorat incompetenţei şi indolenţei cuiva şi un incendiu. Nu e mai logic? Incendiu provocat de lipsa unei asistente dintr-o sală fără foc liber arzător sau incendiu provocat de scurt circuit datorat lucrărilor unui electrician (închipuit) incompetent? No cum sună mai rezonabil?

Dar, mulţimea, acest balaur cu şapte capete cere sânge şi prinţesa virgină (completează fiecare cu cine a înţeles el că ocupă această poziţie) îi oferă cea mai "la îndemână" sursă, o tanti care putea să moară şi ea în incendiu, la fel de victimă ... că e greu să identifici idiotul care a lipit scociul, care a zis c-o fi bine şi aşa, că doar, e bine şi aşa. Hai să mai cârpim, că merge (sunt curioasă cine a zis asta, procurorul care a început urmărirea penală, sau nenea cu scociul).
În locul asistentei aş da în judecată statul, spitalul, pe toată lumea. Nu e normal să trebuiască să lucrezi într-un mediu în care nu poţi merge la budă de frica unui incendiu devastator. Stresul ăsta la job, dacă nu eşti pompier, ar trebui remunerat suplimentar.

Apoi mai citeam că unii se plângeau că asistentele, în loc să sară ca eroinele în flăcări să le salveze copiii, fugeau. Trebuie să întreb, credeţi că tantiile astea sunt pompieri? Altfel nu pot să-mi explic revolta.
Nut that's just me. Life goes on in the carpathian garden of choice.

Alegeri

Ne înconjoară, apelăm la ele în fiecare moment şi totuşi le negăm existenţa.

Când aud 'nu am avut de ales' ca scuză, văd roşu în faţa ochilor. Pentru că avem de ales, corect ar suna scuza amintită 'am făcut alegerea uşoară la acel moment', 'când am făcut alegerea nu m-am gândit la the big picture', 'nu era nici o cale mai uşoară pe care să o aleg'.

Din acest motiv nu îmi e milă de (unii) bugetari¤ acum, ei au ales să şadă toată ziua şi să fie plătiţi pentru asta. No, acum că s-a schimbat situaţia fac scandal, dar pot alege să-şi caute alt job mai bine plătit. E criză dar lumea mai angajează, deci şi scuza asta e infecicace, poate dacă ar recunoaşte că nu au nici o calificare utilă şi că valoarea lor profesională e inexistentă, ar fi un pas înainte.

Nu îmi e milă de fata de 20 de ani mamă a 2-3 copii cu un soţ beţiv şi prost plătit, eventual şomer. Nu te minţi singură, ai avut de ales, puteai să studiezi, sa dezvolţi o aptitudine utilă (alta decât desfăcutul picioarelor) şi situaţia actuală nu tocmai roz e exact rezultatul alegerii. Şi, bineînţeles, fiecare zi în plus lângă beţivul violent e o altă alegere, să-ţi aduci aminte de asta la 50 de ani când va fi de atâtea ori mai greu să o iei de la capăt

Nu îmi e milă de toate piţipoancele ofilite, adică pe la 30 de ani pe care nu le mai vrea nici un cocălar. Era previzibil pentru oricine. Pe lângă aplicarea autobronzantului puteau să înveţe ceva vandabil legal. Şi faptul că-şi încurajează odraslele să le urmeze e nepardonabil.

Nu îmi e milă de tinerii profesori care se plâng de salarii. De 20 de ani sunt greve pe această temă în învăţământ. Nu e corect, de acord, într-o societate sănătoasă profesorii ar fi bine plătiţi ca nişte îngrijitori a viitorului ţării ce sunt. Dar era previzibil când aceşti viitori ai ţării şi-au ales facultatea că ăsta le e traseul profesional şi că salarele cadrelor didactice e mici. Sau, când s-a înscris la geografie/matematică/biologie geniul chiar credea că va fi fotomodelă/astronaut?!

I'm a heartless bitch şi cred că toţi ne aflăm într-un rahat of our own making.
¤nu vreau să generalizez, printre bugetarii obişnuiţi sunt adevăraţi profesionişti, şi când ăstora le va ajunge cuţitul la proverbialul os şi vor părăsi corabia, vom simţi calitatea reală a nepoţilor, amantelor, mătuşilor, nănaşelor ... şi va fi vai de noi beneficiarii serviciilor finanţelor publice/orc/primăriilor.

I`m a heartless bitch

http://www.heartless-bitches.com

Si nu sunt nici urata, nici grasa, nici in lipsa de pretendenti. Deci, se poate.

Twilight's legacy to the world

Sau ce am învăţat eu din twilight.

1. există university of alaska
2. să fii înpiedicată e cool,sexy,cute
3. femeili e fiinţi neajutorate, prostuţe, în eternă căutare de protector masculin
4. la adolescenţă se atinge apogeul intelijenţei, filizofării, and it'd all downhill from there
5. bărbatul ideal e mort
6. vagina loves cold, dead boner if u get my drift
7. vampirii sunt sclipicioşi.

Sunt sigură că sunt mai multe perle de înţelepciune, dar ăstea mi-au rămas mie.

Marie Antoinette sau cu şi despre fobiile mele

Aşa cum oamenii normali au fobia înălţimilor, vitezelor mari, gândacilor, păsărilor, locurilor deschise, a celor aglomerate, am şi eu fobiile mele, deci un punct în pluc în comun cu populaţia generală. Doar că fobiile mele sunt mai puţin comune.

No, deci, nu-mi plac insectele şi târâtoarele, dar ieri am luat o şopârlă în mână şi am dus-o afară de pe balcon pentru a o salva de motan, deci nu-i fobie.
Nu am nici o treabă cu înălţimea, oamenii, locurile.

Cu ce am eu treabă sunt copiii. Pentru a nu fi omorâtă cu pietre de mămici drăgăstoase, îi admir de la distanţă. Cum văd unu', iau faţa corespunzătoare şi chiţăi că ce fain îi. Doar când monstrul care se ascunde în fiecare mămică vrea să-mi dea produsul de concepţie să-l iau în braţe trebuie să mă feresc. Îmi imaginez că, aşa cum cei cu arachnofobie ar arunca paianjenul instinctiv la 2 metri, tot aşa aş arunca şi eu purtătorul de scutece. Sunt chei, plâng, sunt urâţi, sunt fragili, poţi să-i strici fără să-ţi dai seama şi au ca ataşament cloşca umană.

Am o adevărată fobie pentru beţivii de pe stradă. Nu prea am mai văzut în ultima vreme, dar seara, când mai ies prin oraş, mai găseşti ocazionalul nene beat şi clătinând pe trotuar. Apoi de ăştia nu pot să mă feresc prea repede. Beţivii de la chefuri, din cluburi mi se par mai acceptabili probabil pentru că nu sunt doar eu cu beţivul, dar pe stradă am avut şansa de a fi doar eu, întunericul şi câte un nene beat iar imaginaţia mea powered by codul penal (literatura snuff) zbura spre cele mai întunecate situaţii.

Urăsc oamenii săraci. Nu unul în special, nu îi individualizez, dar ca gloată mă înspăimântă. Am citit destule despre diverse revoluţii care, indiscutabil, au avut efecte benefice, dar nu pot să nu văd şi distrugerea şi pierderile provocate. Oamenii deştepţi ar avea în vedere tot, chiar dacă decizia ar urma să dăuneze cuiva, măcar aş şti că s-a cântărit posibilitatea şi o valoare mai importantă va fi salvată, dar gloatele sunt uşor influenţabile, nu sunt controlabile şi nu gândesc nici de la un pas la altul. Le lipseşte cea mai elementară empatie. Le recomad să mănânce cu încredere cozonac şi să stea în spatele gardurilor(amplasate acolo doar pentru ei).
Ta ta!

Ghe la ţară

porodici - roşii
uăieji - sticle,borcane
galiţe - găini

And so much more has been forgotten

Dragostea ce ma leaga de telefon

Vorbesc muuult, dintotdeauna. În era telefonului fix, acesta era amplasat în hol, locuind la casa, camera mea era far and away iar şansele ca eu să răspund când mă suna vre-un beau erau miiinime. Aşa că pater familias era informat propmt şi complet asupra legăturilor mele. Şi se referea la ei ca "fecioraş". Bad times.

Apoi a apărut ceva miraculos. Telefonul mobil. Eram în clasa aIX a. Am făcut un deal cu mămicel, eu trenuia să iau premiu la şcoală iar ea să provide un telefon mobil of my own choosing. Am luat premiul 3. Mwhahaha!
Şi am primit un ericsson(nu sony ericsson, ăştia mai bătrâni ştiu) cu clapetă sau ceva asemănător şi cu un abonament de serviciu all inclusive. Aşa că şedea fata la telefon toată ziua.
Tonurile erau monofonice, culori nu existau, pixelii erau gigantici, ecranul minuscul. Dar, spre deosebire de rudele lui, telefonul meu era şi el minuscul. Aveam ca ton de apel pink panther tune. Eram mândră to the moon and back.

Apoi l-am schimbat cu nokia bar, fără antenă.

Într-o zi am realizat că mă simt dezbrăcată fără telefonul mobil, vulnerabilă etc.

Cred că folosesc telefonul mobil cam de 8 ani intens. Dacă cineva va dezvolta o tumoare cerebrală, guess who that would be?

Sechele ale tristului sistem

No.
Zic ce m-a deranjat pe mine în ultima vreme şi cred că e rezultatul unui complex dobândit în timpul comunismului.
Doamnă doreşte să expedieze un plic prin poşta română. În mall. Intra fără a citi ora de închidere. Doamna de la ghişeu o informează că e închis şi poate să accepte plicul şi să îl expedieze cu maşina care tocmai pleca, dar expediţia va trebui să fie simplă, nu recomandată. Clienta, om normal, începe să se isterizeze. Ea nu pleacă până nu i se face serviciul. Ea o să sune nu ştiu unde. Ea vrea să fie servită. De ce nu a fost încuiata uşa daca era închis. And so it went on.

Până la urmă, doamna de la ghişeu îşi redeschide sistemele(toată lumea are sisteme în ziua de azi, inclusiv la buda publică nu li se înfundă ci li se blochează sistemul) şi, după 30 de minute de hickups îi eliberează dovada expedierii recomandat.

Şi acum mă întreb eu, oare chiar e nevoie ca magazinele închise să se baricadeze în faţa noastră? Încă nu am învăţat să respectăm nişte reguli civilizate. Cititul de pe uşă a programului e ceva complet străin? Cum invităm prestatorii de servicii să ne trateze dacă noi ne comportăm ca barbarii?
Vrei să fii tratat civilizat, respectă-i pe alţii. But that's just me.

La multi ani!

Azi se implinesc 90 de ani de la votarea amendamentului nr. 19 la constitutia SUA prin care femeile au dobandit dreptul la vot.

In Romania, prin Constituita din 1938 s-a acordat drept de vot femeilor. In 1944 s-a recunoscut dreptul sotiei de a-si mosteni legal sotul decedat, inainte era chemata la succesiune doar daca sotul decedat nu avea rude in viata pana la gradul al 12-lea.

Sotul avea tutela asupra sotiei sale, avea drept de uzufruct asupra bunurilor proprii ale acesteia, isi exercita prioritar drepturile si obligatiile parintesti pana in 1954 cand s-au abrogat dispozitiile codului civil privitoare la casatorie.

Unii oameni au luptat pentru ca noi sa ne bucuram de egalitate. Remember that.

Down the rabit`s hole

Într-o curte interioară, soarele apune şi lumina e roşiatică, fântâna clipoceşte şi reflectă lumina. O fată şade liniştită, cugetă, citeşte, proveşte apusul.
Curtea e împrejmuită de coloane subţiri de piatră, arcadele sunt decorate cu dantelării de piatră. Pavajele sunt din piatră, ierburi cresc printre ele.
Într-un colţ sunt trei palmieri.
Zidul e decorat cu maci pictaţă, roşul e ars de soare, verdele e spălat de ploi, galbenul e mai mult o părere.
Piatra îşi păstrează culoarea roşcată.
Praful miroase a soare şi a portocale.
Inul rochiei albe a fetei miroase a soare.
Părul fetei miroase a mare, sau poate e numai briza.
Pielea fetei miroase a migdale şi piper.
Privirea ei neagră zboară spre întunericul din spatele coloanelor, acolo este ceva, vine cineva, cineva priveşte din umbră.

Fata se ridică şi, brusc, se întoarce si fuge.
Are gleznele subţiri şi nu pare să atingă pavajul.
E desculţă.

Din umbră, după ea, săgetează Pan, aşa cum a fost dintotdeauna. Firea îşi reia cursul. Totul e bine în lume.

Welcome to my head, where virgins are not safe.

Profesorii universitari sunt niste babe barfitoare

Titlul e destul de self explanatory.

Starea de fapt este că m-am înscris la un examen. Acesta va fi organizat de o altă universitate decât cea pe care am graced with my attendance timp de patru ani şi, nu numai atât, dar cele două sunt într-un veritabil război rece spre călduţ.

Cum competitivitatea nu e de natura ci de esenţa mea, am cumpărat tratatele profesorilor duşmani şi le-am înghiţit cuminte. Doar că, odată la 100 de pagini, mai dădeam peste o notă de subsol încărcată de înţelesuri. Mici reproşuri legate de aptitudinea unuia sau altuia de a păstra firul logic în cărţoi, de aptitudinea de a aduna corect fracţii, chiar şi când îşi dau dreptate (doar o dată în 2-3 mii de pagini) îşi reproşează inconsecvenţa.

Îi admir pe oamenii ăştia, sunt culţi, documentaţi, pasionaţi de meseria lor. Cred că toate acestea sunt ireconciliabile cu mica râcă locală. Pentru că mediul universitar e doar un sat împănat de babe povestitoare pe la colţuri. Doar că babele nu scriu tratate de drept şi deci nu au posibilitatea de a se înţepa literar şi pentru posteritate.

Discursul meu de acceptare

Nu a unui premiu oscar, probabil a postului de preşedinte al European Union (mai multe despre acest subiect altădată).

Aş purta o rochie, nu neagră, probabil navy(cerneală, gri petrol), până la genunchi, pantofi crem, eşarfă auriu pal. Aş avea părul uşor roşcat(teracotta), unghiile crem pal şi pedichiura roşie.
Aş fi puţin emoţionată.

Mulţumesc celor care m-au ales şi celor care m-au susţinut.
Mulţumesc părinţilor care m-au învăţat să fiu independentă.
Mulţumesc profesorului meu de matematică din liceu care m-a învăţat că drumul e împănat cu obstacole şi cum să le depăşesc.
Mulţumesc profesorilor din facultate care m-au învăţat că examenele nu sunt făcute pentru a fi luate de toţi.


Recunosc că m-am gândit mult la asta, and now it's out there.

Dragostea mea e ciuma

Dragostea mea are efect letal.
Dragostea mea are culoarea sângelui crud.
Dragostea mea ucide.
Pe patul de moarte, bolnavii cer dragostea mea.
Dragostea mea e adictivă.
Dragostea mea miroase uşor a migdale.
Când realizezi toate enumerate mai sus e prea târziu.

Îmi urăsc cosmeticiana

Azi am fost la coafor. Repet operaţiunea cam o dată pe lună.
Coafeza e bătrână (60 de ani), grasă, blondă/căruntă, ondulată. A fost coafeză din cele mai vechi timpuri, probabil, la facerea lumii, rolul de coafeză i s-a repartizat ei şi de atunci îl deţine.
Şi-a deschis coaforul ei, s-a privatizat în centrul Clujului.
Dar aici nu e vorba despre ea, ci despre cosmeticiana pe care o are în dotare, alături de manichiuriste.
Nu te poţi aştepta la intelijenţă sclipitoare, la cultură, la gusturi cizelate, că doar 'demoizelele sunt muncitori necalificaţi. Dar aici nu e vorba nici măcar de faptul că eu sunt snoabă, nu am nici un dram de dispreţ pentru clasele inferioare, respect munca cinstită, dorinţa de perfecţionare în orice domeniu. Tanti Mimi, coafeza, tunde foarte bine, nu e chiar în toiul trendurilor în aranjarea părului dar ascultă ce îi spui şi tunsorile ei se aşază foarte bine. Pot să respect asta.
Manichiuristele sunt stan şi bran, una slabă şi înaltă care-şi face liceul la seral, cealaltă mică, grasă, proaspăt căsătorită şi îngrăşată şi mai tare.
Cu gâştele astea nu am nimic, nici nu-mi plac, dar nici nu le urăsc precum pe cosmeticiană.
Acum, despre obiectul sentimentelor mele deplasate. E slabă şi eu urăsc oamenii slabi efortless. Dar nu e numai asta. Are un nume idiot, dar multi oameni au nume idioate fără ca eu să-i urăsc.
E o lălăită, de aia cu voce plângăcioasă în every day life. Pe ăştia îi urăsc crâncen, dar pe ea o urăsc personal, nu ca membru într-un grup urâcios.
Poate pentru că e mereu perfect groomed, că nu pot să-i zic altfel. ideea de unghii perfect manichiurate şi pedichiurate, păr perfect ţesălat, sprâncene perfect peluzate mă duce cu gândul la un câine mic, isteric şi îngrijit până la forma rahaţilor.
Poate e pentru că şofereşte o dacia veche prin oraş. And I do hate those from the pit of my black and hatefull soul.
Poate ansamblul tuturor acestor calităţi pe care le urăsc şi când apar individual îi dă urii mele o aromă unică. Poate că mai este ceva neplăcut legat de persoana individei. Habar nu am. Ideea e că îmi este insuportabilă.

Dar este bună. Îmi place cum pensează, cum vopseşte sprâncenele. Alte cosmeticiene care îmi sunt periferal agreabile nu sunt atât de bune profesional. Aşa că am ales individa.
Acum întrebarea grea e: mă duc să mă epilez inghinal la ea?

Cu si despre slabit

Da, am o obsesie.

Din principiu, cataloghez ca leneşi şi limitaţi intelectual oamenii care zic că nu se poate face nimic şi şed pe derriere-uri aşteptând să se adune kilele.

Mi se par leneşi şi inconştienţi cei care, pentru a slăbi 10 kile iau pastile. Iar rezultatul final e că, pe lângă cele 10 kile iniţiale, mai acumulează 10.

Mi se par culmea credulităţii cei care găsesc pe internet fântâna slăbitului concretizată într-o dietă de 2 săptămâni, în care mănânci doar slănină, sau brânză de burduf, sau alune şi, allegedly, slăbeşti 10 kile. Doamnele gospodine privitoare la aniela au naivitatea necesară pentru a lua de bune dietele astea, dar e înfricoşător când un nene ceo cade-n capcană.

Singurul mod de a slăbi pe termen lung şi cu efecte durabile e sportul alăturat unei diete rezonabile. Bagi mai puţin decât consumi şi faci sport. Nu e roket science. Mănânci seara salată, dimineaţa cereale. Nu te aştepţi la rezultate în două săptămâni, ci într-o lună. Ideea e că greutatea acumulată într-un an, cam tot în atâta timp se dă jos.

I`m a star & don`t even know it

Cred ca sunt Kim Kardashian a romaniei si nici macar nu stiu. Pe parcursul procesului de transformare din om simplu si anonim intr-un veritabil star am fost nestiutoare.
Altfel nu pot sa-mi explic cum de am un stalker, nici macar ciber-stalker, ci unul real si un peeping tom.
Ce sa-i faci, noi, celebritatile, nu putem beneficia de intimitate.

Acum, lasand gluma, stalkerul si peeping tomul sa-si redirectioneze atentiile. Radem si glumim, dar now it`s serious.

Why I love the britts

Pentru că într-un ocean de oameni urâţi găseşti câte un domn britanic adevărat făt frumos şi knight in shining armour all roled into one şi nu mă refer aici la hugh grant.

Pentru că se referă la united states ca fiind the colonies.

Pentru regina Elisabeta I.

Pentru că British Museum are intrarea liberă.

Pentru Top gear, în special Jeremy Clarkson care e my secret crush.

Pentru aston martin, care e maşina la care aspir în secret.

Ştiu latină

Ok, poate că, precum maşinile, cu timpul creierul meu a pierdut, nu cai putere, dar... înţelegem cu toţii ce. Daaaar, azi am descoperit ceva tulburător. În timp ce-mi punean neuronii pe bigudiuri, bucată cu bucată, s-a întâmplat ceva benefic. Nu cârlionţarea lor, mind you, ci alipirea limbii latine de ei.
Nu îmi explic altfel cum de ştiu ce înseamnă următoarele:
resoluto iure dantis reslvitur ius accipientis
frauda omnia corrumpit
genera non pereunt
res inter alios acta
nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet

Ha! Put that in your pipe and smoke it!

Dreptul la castană

Sunt mândra posesoare a unui motan, Ben. Am suficient simţ al ridicolului încât să nu-mi închipui că ben ar fi mai luminat decât alte feline şi că toată rasa acestora nu are un intelect strălucit. Datorită formei şi conţinutului, mă refer la căpăţâna lui ben ca fiind o castană.

O castană, după cum am încercat să o definesc mai sus e ceva nu foarte luminat dar funcţional în mediul ei.

Din constatările mele, majoritatea co-specimenilor sunt castane şi unii nici nu au alte pretenţii. Funcţionează, nu vor să iasă din tiparele pe care le-au învăţat, sunt precum autobusul, au rute intelectuale.
Periculoase sunt castanele care se cred luminate şi au pretenţia să o demonstreze, castanele neînţelese, filosoafe, poete, frustrate că nimeni (cu excepţia mamei şi a prietenei castane) nu le vede adevăratul potenţial. Castanele militante sunt enervante şi pot deveni periculoase. Castanele nu au nimic de pierdut.
Castanele nu au capacitatea intelectuală de a vedea la 2m în faţa propriului nas.
Castanele nu pot prevedea rezultatele acţiunilor lor.

Să ne ferească divinitatea de o castană convinsă de propria valoare cu un strop de autoritate.

Acum mi-e poftă de pirre de castane ;P

Senzational: criza financiara nu exista!!

Altfel nu pot să-mi explic de ce era atâta lume ieri seara la mall.

După ce am recunoscut şi eu drepturi egale tuturor, după toate văicărelile zilnice că nu estem bani, că în şomaj plecatărăm, că scăzură salarele yeda yeda e şocant să vezi parcarea mall-ului plină ochi de bmw-uri şi dacii asemenea, cot la cot. Egalitatea oglindită în parcare.
Apoi prin magazine, plin. Piţipoancele cu shugar daddy ai lor, neni, tanti, cumpărători. Inlcusiv la domo, pe lângă care am trecut, dar nu cred că altex si media galaxy sunt discriminate.

Măi, mai am mult de aşteptat până aşa numita criză financiară care, cică, ne-a izbit din plin să-şi facă efectele. Vreau să regăsesc peste două zile sandalele scumpe pe care m-am hotărât să le cumpăr, vreau ca la carrefour să nu aştept 10 minute la coadă. Domnilor vestitori ai aplcalipsei, hm hm, ai crizei mi-aţi creat nişte aşteptări care acum au fost profund dezamăgite.

Asemanari si deosebiri intre BOR si un club SM

Ok, recunosc că în ultima vreme am mers la biserică. Urmează o perioadă mai grea şi m-am lăsat convinsă că nu strică să ai tot ajutorul. Pe principiul că poate, poate.
Până acum am fost ferită de ritualurile bisericeşti, deci tot ce văd e nou şi ciudat.
Iau exemplu de la soborul de doamne la vârsta a treia, văduve probabil-soţii nu le vin la biserică, care sunt autoritatea supremă în ce se face şi ce nu.
Uneori se stă în picioare, alteori se stă în genunchi, uneori se cântă, alteori se ascultă. Ieri s-au aprins lumânări.

Acum să revenim la asemănările cu clubul SM. Statul în genunchi, umilirea slujitorilor celui de sus, ring a bell?
Apoi doamnele în vârstă mai că zmulgeau straiele bietului popă pentru a le săruta pios, ce credeaţi?
Şi ultima picătură a fost când m-am picurat cu ceară fierbinte de la propria lumânare.
Bondage încă nu am experimentat, dar mă mai duc şi I'll report back.

Femeia modernă

Noţiunea asta se vehiculează alături de feminism. În toate articolele, cărţile, mediile destinate femeilor feminismul şi femeia modernă sunt abuzate, expuse, golite de înţeles.
Cred că e momentul să conştientizăm care ne e locul, cum s-a ajuns aici, ce s-a sacrificat pentru ca noi să fim aici. Numai după ce facem asta să luăm hotărâri majore.

Să ne imaginăm era cavalerismului în întunecatul ev mediu. Să ne imaginăm fete de 12 ani căsătorite cu domni de 40. Oare cum arătau acele domniţe la 20 de ani, cu 5 copii? Oare care le era speranţa de viaţă. oare puteau să ia decizii privitoare la viaţa şi corpul lor. Le întreba cineva dacă vor să mai aibă şi al 6-lea copil care le era, probabil, fatal? Le invit să cugete asupra acestui aspect pe doamnele care se opun dreptului de opţiune şi avortului.

În 1789 motto-ul era liberte, egalite, fraternite, dar doar între domni, 'demoizelle-lele nu erau incluse în noţiunea de egalitate. Intelectul feminin nu era considerat capabil de a învârti noţiuni grele precum politica, era mai potrivit muncilor domestice. Ideea de soţie se apropia de cea de menajeră, incubator, bonă, soră medicală neplătită.

Nişte doamne hotărâte şi curajoase au câştigat dreptul de vot pentru noi, au deschis drumuri în profesii intelectuale, au primit mustrarea generală pentru ca noi să ne putem bucura de libertate şi egalitate.
Acum , prin revistele glossy ni se dau noi lanţuri în care să ne împiedicăm, idealuri imposibil de atins, poveri care să ne încetinească. Ce e ciudat e că ni le asumăm benevolent.
Ce vreau eu să zic e că, înainte de a cere interzicerea unor drepturi, să medităm asupra sacrificiilor făcute pentru ca noi să beneficiem de ele. Doamnelor care militează pentru revenirea la societatea patriarhală unde rolul lor e doar de gospodină le spun că, atâta timp cât eu nu le atac lenea şi incapacitatea de a-şi construi o carieră, încercările lor de a mă ruşina pentru lipsa de chemări materne sunt superflue.

De ce nu mai cumpar cosmopolitan

Eram tanara si credula cand am citit cosmo pentru prima data. Am invatat multe, arta machiajului decent, mi-am format gustul vestimentar. Pe langa sfaturile si ideile utile, doamnele de la cosmo mai dadeau si sfaturi sentimentale, majoritatea despre cum sa pescuiesti un tip si cum sa-l pastrezi. Dupa ce am citit Misery de Stephen King mi-am dat seama ca seamănă cu ideile cosmo despre cum să păstrezi un tip.
Aveam o colecţie imensă. Complexele despre lipsa picioarelor kilometrice, lipsa bărbatului perfect, lipsa accesoriilor overpriced, lipsa dorinţei pentru perfecţiune caracteristică femeii cosmo mă bântuiau.
Am dat teancul de reviste unei prietene şi nu am mai cumpărat revista câţiva ani.
Cum transformi un om inteligent, fericit, cu self esteem ridicat în fata nesigură, având nevoie de cârjă?

Sunt Olanda

O insulă într-o mare zbuciumată, doar că insula sunt eu şi marea sunt tot eu, sau ce-am fost.
Zăgazurile sunt neputincioase în a mă ţine pe mine departe de mine.
Porţile sunt slabe în faţa mea.
Nicăieri nu pot să mă ascund de mine.
Nimic nu mă poate ţine la distanţă.
Cu toate că sunt doar eu, simt că o invazie mi-ar fi fatală.
Cum aş putea să mă recunosc printre atâtea eu-uri? Care dintre noi sunt eu?

Un sunet, o imagine, un miros, muzica pot slăbi apărările. O amintire poate fi fatală. Dragostea e ce mă atrage spre întunericul de afară. Simt realitatea destrămându-se fiind înlocuită de o altă realitate. Adevărul este doar o umbră în spatele ţesăturii care este lumea în care ne mişcăm.

Îmi e frică şi acesta e materialul zidurilor crenelate care mă apără şi a lanţurilor care nu mă lasă să zbor, în aceeaşi măsură.
Îmi e frică sa zbor şi să ştiu.

Entitati

Am 99 de nume dar raspund la unul singur care nu a fost rostit nici in cele mai intunecate colturi ale lumii, nu a fost soptit in vant.
Am jurat juramantul sfant de trei ori in fata unei multimi de martori.
Nascut din ura si sange am purtat razboiul, am condus armate, am ucis.
Am purtat razbunarea in suflet si am transmis-o urmasilor mei.
Sunt un conducator al popoarelor si asta e menirea mea.
Nimic si nimeni nu imi poate lua destinul.

Romanii si excesele

Cred că boala noastră naţională e excesul. După o luungă perioadă de restricţii în toate domeniile resimţite de părinţii, acum ne aflăm în perioada regulilor laxe, create de noi înşine şi experienţele triste se materializează în alte experienţe, diametral opuse, şi mai triste.

Mesele de sărbători sunt un exemplu. Până acu vreo 2-3 ani, părinţii, din doriţa de a avea belşug and all that, cumpărau cantităţi greu de imaginat de mâncare pentru sărbători, imposibil de mâncat, indiferent câţi musafiri, rude, vecini aveam in vizită. Rezultatul era indigestia, expirarea alimentelor, bani cheltuiţi şi kilograme suplimentare. Până la urmă ne-am deşteptat cu toţii şi alegem calitatea în defavoarea cantităţii.

Casele construite după instaurarea democraţiei sunt un exemplu mai durabil. După ce românii noştri au scăpat de restricţiile spaţiale ale locuirii la bloc, au pus mâna pe nişte bănuţi şi s-au pus pe construit. Toate clădirile post-comuniste ilustrează complexul omului care a trăit o viaţă înghesuit. Camerele sunt gigantice, spaţiul e risipit şi prost organizat. Fără a se gândi la banii risipiţi, pentru a face loc frustrărilor acumulate şi stocate s-au construit şuri nu case, după un proiect ce ar fi putut fi desenat cu uşurinţă de un copil la cămin. Casa scărilor în aceste reşedinţe ale uriaşilor ocupă mai mult spaţiu decât locuinţa unui om necomplexat. Cheltuielile cu încălzirea necesare acestor mini-versailles-uri depaşesc imaginabilul.
Nu s-a cruţat nici o cheltuială la construcţia acestor monumente ale ego-ului, poate doar cheltuielile cu arhitectul. Am văzut atâtea holuri imense în case cu 2 nivele şi o singură baie mică, atâtea camere de zi echivalente unor camere de bal, doar pentru a intra în bucătăria copie fidelă a bucătăriei microscopice de la bloc. Ceea ce arată că încă nu ne-am deşteptat, înca nu ştim să ne gestionăm spaţiul, confortul, banii ?!

Maşinile, gadgeturile, lifestyle-ul peste posibilităţi sunt alte exemple. Da, e plăcut să ai lucruri de calitate, da, cândva ne-au lipsit toate astea, dar merită să-ţi amanetezi sufletul pentru ele? Banca e ca cel ce nu trebuie numit, niciodata, dar niciodată nu uită să vină să colecteze.

Mă tot gândesc, oare cum de nu vedem consecinţele acţiunilor noastre, oare chiar nu ne imaginăm că, pentru fiecare exces, noi vom fi buni de plată?

Taximetrişti

În perioada asta de criză mă plimb cu taxiul nepermis de mult. Da, mă mustră conştiinţa, dar transportul public nu e my cup of tea iar parcarea laterală a fost inventată de diavol pentru a mă tortura. Simt nevoia să clarific, ştiu să parchez lateral dar aleg să nu o fac! da?! ok.

No, şi în timpul călătoriilor mele cu taxi-ul intru în contact cu specia comună de taximetrist şi subspeciile acesteia. Sunt taximetrişti de meserie, este liderul lor de sindicat, este patronul unei firme de taxi cu un mercedes care mă face să vreau să-i fac dirty things, sunt cocalarii de toate vârstele, studenţii care muncesc part time, micii întreprinzători, proaspeţii disponibilizaţi reorientaţi şi sunt sigură că am uitat multe subcategorii.

Şi eu fac conversaţie cu toată varietatea de domni taximetrişti, aşa aflu care firmă de taxi angajează persoane care au săvârşit fapte penale (foarte politically corect şi cuprinzător exprimat, că nu ştiu dacă au fost condamnaţi au ba), mi s-a povestit despre penuria de parcări de taxi, am aflat lista actelor necesare pentru schimbarea permisului de şoferiţă, informaţii despre medici, bârfe despre vecini şi tot felu' de alte chestiuţe folositoare.

Azi, luând taxiul datorită căldurii mari şi a ameţelii provocate de aceasta, am aflat că fraţii noştri cocalari pot fi întreprinzători. Unul dintre ei mi-a povestit afacerea lui pe timp de criză.
Omul lucrase în Italia. Cu banii câştigaţi şi-a laut un audi A6, interesantă alegere, pe care, dorind să faca afaceri, l-a vândut şi a achiziţionat 3 dacii logan şi un srl cu 3 licenţe de taxi. Acum conducea un logan şi celelalte 2 îi sunt închiriate. Câştigă mai mult decât moi, cu diplomă în drept.
Cred că morala poveştii e că şi pe timp de criză (reală sau imaginară) se pot câştiga bani, chiar şi de cei mai vulgari şi needucaţi dintre noi. Uite justificarea pentru atitudinea mea de dreapta. Nu sunt un mic hitler, nu vreau să extermin pe nimeni, dar inima mea nu lăcrimează pentru nimeni ;).
Şi, pe de altă parte, nu sunt nici chiar snobismul personificat, doar vorbesc cu taximetrişti!
Yay, părerea mea despre mine s-a îmbunătăţit.

Sinceritatea

Toate generalizările din povestea care urmează se referă la mine. Din dorinţa de a mă integra în grupuri mari de persoane, prefer să mă includ în mase de oameni imaginari. Da, am probleme.

No. Din fragedă pruncie, ni se spune că să fim sinceri. Mămicile noastre, bunicile, mătuşile, ridică ode acestei calităţi. De câte ori sufletul pereche al momentului nu a cerut să-i spunem ceva sincer? Şi totuşi, în postura de copil credul, de câte ori am căzut în capcana zicerii adevărului (aşa cum îl percepeam noi, că şi adevărul ăsta poate fi de mai multe feluri, iar deţinătorii adevărului din specia absolutului nu suntem noi). Când răspundeam sincer la întrebarea unei mătuşi şi îi spuneam că arată înfricoşător expresia de animal rănit mă nedumerea. Parcă voia sinceritate. Oglinda putea să confirme cele zise de mine. So, de ce nu se uita necăjită către oglindă?
Următoarea lecţie a fost că sinceritatea este de fapt un concept inventat de adulţi, care conţine ce vor ei să audă la momentul întrebării ambalat într-un pacheţel de argumente credibile. Între spunerea adevărului şi minciună este o zonă necartografiată. Undeva în apropierea a ce se percepe ca fiint adevărat şi omisiune se află diplomaţia. Cam pe acolo e şi sinceritatea cerută cu asiduitate de co-specimenii noştri.
Apropo de credibilitate, a existat un moment în care adulţii o aveau, şi-au pierdut-o mult înainte ca eu să devin unul.
Dar ce constat acum, când şi eu sunt om mare e că unii dintre noi nu au învăţat lecţia sincerităţii. Care înca se află sub impresia că a grăi adevărul e un lucru bun şi pe care societatea îl apreciază. Oameni buni, războaie au izbucnit din mai puţin.
Şi acum mă întreb dacă oamenii ăştia- izvoare ale verităţii- sunt doar creduli, superficiali sau plain ol' lazy and dumb? Poate că unii nu au identificat corect expresia rănită a victimelor cărora le spuneau adevărul. Poate că nu au fost interesaţi, sau poate nu au calităţile sociale şi de comunicare necesare interacţionării cu restul din specie. Daaar, părerea mea judgemental e că sunt doar egoişti.
Tot raţionamentul a pornit de la boacăna unei mătuşi care i-a spus altei mătuşi, după ce nu se văzuseră de câteva luni, "ioi tu ce te-ai îngrăşat" în faţa uşii, înainte de a o saluta.
Da, mătuşa victimă se îngrăşase. Dar e justificat să subliniezi ceva evident înainte de a invita omu' în casă şi de a-l saluta? Cu atât mai mult nu e justificat cu cât ştii ca mătuşa-victimă suferise un accident şi avea probleme de mobilitate care nu îi permiteau activitate fizică şi suferise decesul celei mai bune prietene recent.
S-ar putea aduce argumentul lipsei elementarei civilizaţii. Dar locuim la oraş, avem acces la internet, cărţi, televizor. Dacă am avea minima dorinţă de cunoaştere, ne-am putea îmbogăţi vocabularul, cunoştinţele. Dar empatia, empatia cum ne-o achiziţionăm?

Concluzia mea e că aceşti semeni ai noştri sunt doar egoişti cu un vârf de cuţit de lene, un praf de răutate şi simplitate intelectuală după gust.
Acord prezumţia de nevinovăţie şi nu incriminez fapta culpabilă. Dar repetarea denotă intenţie.
And on that bombshell, we end today's episode.

Fantezii

sau ce aş alege să fac eu dacă banii nu ar fi o problemă
Mi-ar plăcea să locuiesc într-un oraş mare şi civilizat. Paris. Câţiva ani. Să devin pariziană. Să mănânc croissante, să beau cafe au lait, să citesc în jardins de louxembourg, să merg la opera garnier, să vizitez pe îndelete louvre, să dispreţuiesc turiştii în special pe les americaines. Nu ar fi rău nici să absorb serenitatea pe care o admir la francezi.
Aş fi custodele unui muzeu, consilieră la o galerie de artă, bibliotecară în una din uriaşele biblioteci...

Mi-ar plăcea să locuiesc într-o zonă caldă, rurală, italia, franta. O vilă mediteraniană, în imediata vecinătate a mării-oceanului unde să-mi cultiv mirodeniile preferate. Să fiu înconjurată de cai şi câini, găini, pisici, gâşte. Cu domenii întinse sub a mea stăpânire de regină benevolentă. Cu vin din producţie locală care transmite senzaţia strugurelui mîngâiat de soare. Cu peşte alintat de marea caldă care mă primeşte prietenoasă. Cu oameni fericiţi şi cârcotaşi, bronzaţi. Cu brânzeturi bogate.

Pe un vârf de munte, într-un chateau de vacanţă construit de un bogătan pentru amanta lui tânără. Eu, cabanierii şi turiştii învecinaţi. Cu singura ocupaţie de a degusta vin în compania muzicii bune şi a unei cărţi.

Oamenii nu sunt o importantă parte din viaţa mea, pentru fericire nu îmi e indispensabilă compania permanentă a colegilor mei de specie. Ce îmi e indispensabil însă sunt fructele geniului, ale inteligenţei şi a talentului semenilor mei.