Vorbesc muuult, dintotdeauna. În era telefonului fix, acesta era amplasat în hol, locuind la casa, camera mea era far and away iar şansele ca eu să răspund când mă suna vre-un beau erau miiinime. Aşa că pater familias era informat propmt şi complet asupra legăturilor mele. Şi se referea la ei ca "fecioraş". Bad times.
Apoi a apărut ceva miraculos. Telefonul mobil. Eram în clasa aIX a. Am făcut un deal cu mămicel, eu trenuia să iau premiu la şcoală iar ea să provide un telefon mobil of my own choosing. Am luat premiul 3. Mwhahaha!
Şi am primit un ericsson(nu sony ericsson, ăştia mai bătrâni ştiu) cu clapetă sau ceva asemănător şi cu un abonament de serviciu all inclusive. Aşa că şedea fata la telefon toată ziua.
Tonurile erau monofonice, culori nu existau, pixelii erau gigantici, ecranul minuscul. Dar, spre deosebire de rudele lui, telefonul meu era şi el minuscul. Aveam ca ton de apel pink panther tune. Eram mândră to the moon and back.
Apoi l-am schimbat cu nokia bar, fără antenă.
Într-o zi am realizat că mă simt dezbrăcată fără telefonul mobil, vulnerabilă etc.
Cred că folosesc telefonul mobil cam de 8 ani intens. Dacă cineva va dezvolta o tumoare cerebrală, guess who that would be?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu