Despre mine

Cluj-napoca
life in the chocolate lane

vineri, 30 iulie 2010

Mă simt bătrână

1. mă enervez de fiecare dată când mă apropiu de facebook. logica lui nu e in sync cu logica mea.
2. mă uitam azi for the briefest of moments la un strop de smoală prelins pe latura unui garaj şi am avut un flashback din tinereţi, de pe la 12-13 ani când cine ştie ce făceam legat de smoală şi beton.
3. fac eforturi pentru a rămâne in touch cu tehnologia modernă (twitter)
4. I love my cat, I be a 25 yr old cat lady
5. ...

Need to do something about it. ;) partay

I belive in magic


Mai ales când văd unele transformări dubioase şi fără motiv aparent.
Unele sunt caraghioase, altele înspăimântătoare.
Cea de care mi-e frica întradevăr e cloşca. Toţi(oamenii relevanţi) au luat cunoştinţă de animalul pănos numit găină. Face ouă, are pene, cloncăne şi e inofensivă, cu excepţia perechii masculine numite cocoş care poate suferi de tulburări compornamentale.
Daaaar, uneori, privind anumite găini, se întâmplă ceva. Pare aleatoriu, poate e, nu pare natural, de aia zic ca sigur e magie. Găina noastră prietenoasă se transformă într-un monstru cu folowerşi(pui) care clonţăne. Nu mi-e frică de multe lucruri, dar mă feresc de cloşte ca cel ce nu trebuie numit de tămâie. Nu neapărat de răul fizic pe care mi l-ar putea produce, ci de idee. Poate e contagios, poate, după ce mă muşcă, mă voi transforma din omul zen care sunt în un om furios. Poate vor declanşa o epidemie şi ne vom transforma toţi în zombis furioşi şi clonţănitori. Îşi schimbă şi cloncănitul...
Transformarea caraghioasă e a preotului local. Când e în civil e un om ok, cu care se poate povesti. Imediat ce îmbracă haina bisericească se transformă în creatura spirituală care este. Îl asemuiesc cu o curcă. Curcanii sunt beligeranţi şi puţin periculoşi, dar curcile... sunt mari, împopoţonate, scandalagioaice, plângăcioase şi inofensive. Aşa e şi popa nostru. Şi ăsta are folowerşi toate babele din cartier care s-au constituit într-un soi de consiliu bisericos care oferă consultanţă gratuită nepricepuţilor în cele sfinte, aşa ca mine.

Yeeees, am ajuns pe la biserică în calitate de însoţitor. Părţile bune au fost vremea frumoasă, aerul curat de dimineaţă şi partea cântată, nenea cântător are voce.
Îs curioasă în căte feluri se poate cânta eeeeemiiiin¤?

Cam în categoriile astea putem încadra omul normal care se transformă în şef, poliţist, medic, contabil şi cine ştie ce altceva, poate cruciat pentru dreptate şi adevăr.
Sfat: mai vedeţi şi ridicolul situaţiei!!!

¤nu scriu formulele, sunt superstiţioasă, wtf?!

joi, 29 iulie 2010

Descoperire recenta


Ioi. Mă tot exprim vehement împotriva semenilor mei care nu se cunosc pe ei înşişi. Recunosc, poate exagerez, poate fac parte din categoria guruilor pseudopsihologi şi crezători în energii nevăzute (wtf?) dar mi se pare important ca omu' să se autoevalueze şi, în funcţie de ce are-n sac, să îşi aleagă ţelurile potrivite. Adică chiar daca eu m-aş visa atlet de performanţă, lipsa de răbdare, lipsa de perseverenţă, sistemul imunitar fragil m-ar împiedica să excelez în acest domeniu.
Nu cred că mai trebuie să subliniez cât mă enervează oamenii care au o imagine complet distorsionată a complexului de calităţi şi defecte care sunt ei.

No. Şi zilele trecute am fost complet dată pe spate de cât de mult îmi place să conduc. Am hobby-uri. Pictez, desenez, fotografiez, înot ...
În ziua marii descoperiri eram necajită, obosită, în mare nevoie de concediu. Şi nu voiam să conduc tocmai din aceste motive. Necesitatea şi lenea m-au înpins spre pasul necugetat şi, când am revenit acasa, eram iar my happy self.
Când o să cresc mare îmi iau maşina de oameni mari ;), să vedeţi atunci ce şoferiţă sunt. Şi, by the way, de câteva săptămâni am învăţat să parchez lateral cu spatele în condiţiile lumii reale şi fără instructor. Asta după şapte ani de mândră deţinere a permisului. Până acum căutam locuri mai largi sau parcam în parcarea supraetajată a primăriei. No more!

miercuri, 28 iulie 2010

Cu şi despre cartier


Locuiesc într-un cartier de case dintr-o metropolă aglomerată recte cluuuuuuj. Mult am căutat locul ideal unde să-mi fac cuibul. Crescută până la matura vârstă de 5 ani de bunica, la ţară, apreciez panoramele largi, lumina naturală şi aerul relativ neîmbâcsit. Restul cartierelor metropolei nu îmi satisfăceau cerinţele, blocurile frumos aliniate, maşinile înghesuite pe trotuar, mirosul mâncărurilor tradiţionale combinat cu cel de canalizare, aglomeraţia de suflete pe mp îmi rănesc simţurile.
Ca o concluzie a căutării, agenta imobiliară m-a adus în cartier.
Din centru o iei pe o stradă pe care sunt case construite în perioada interbelică de intelectuali, sunt superbe, cam părăginite şi împărţite în apartamente în care locuiesc chiriaşii comunişti de altă dată. Grădinile le sunt năpădite de iederă şi alte buruieni şi sunt sigură că am observat un dihor. Pisici sunt în fiecare curte.
Următoarea stradă e a caselor aproape ţărăneşti. Îmi imaginez, când mă promenez spre oraş, că acestea sunt casele construite de ţăranii aduşi la oraş, cărora le-a fost dor de viaţa lor şi au încercat să o recreeze. În faţă au grădini de flori îngrijite, au pisici şi câini. Probabil că au şi straturi de zarzavat. Toată strada emană o bunăstare tihnită. Locatarii sunt majoritatea babe. Moşi nu am văzut. Poate e o societate secretă.
De aici urci pe o stradă abruptă, cu aceleaşi case îngrijite gospodăreşte, o iei pe o alee cândva pietruită, acum plină de gropi şi ajungi la mine.
Sunt ceva blocuri pe străduţele următoare, dar mici, de patru etaje, cu un apartament pe etaj.
Pe o stradă lăturalnică, unde e aprozarul de la care mă aprovizionez cu crudităţi, sunt case antecomuniste, mici, drăguţe şi foarte romantice. Îmi imaginez că aici locuiau funcţionari neînsemnaţi cu familiile lor mici. Soţiile priveau prin ferestrele mari, îngrijeau grădinile de flori, pisicile se întindeau la soare pe pervaze.
În cazul în care nu am exprimat destul de clar, locuiesc într-un vârf de deal. Am vedere asupra oraşului din două părţi. Aerul e clar aici, ceaţa porneşte din faţa porţii mele. Iarna durează mai mult la mine. Ninsoarea îşi are soft opening-ul aici. Şi, după cum corect s-a exprimat un vecin acum decedat, pentru a te deplasa în siguranţă, ai nevoie de 4 wheel drive. Eu sunt proud owner of Frod KA.
Şi totuşi sunt cocălari. Why God, why?

luni, 26 iulie 2010

Oare sunt snoaba?


In ultima vreme citesc doar pe net, bloguri, ziare yada yada. Nu mai citesc carti. Ma intrebam (in urma unei lecturi pe net) care e ultima carte pe care am citit-o si care e ultima carte citita care nu se incadreaza in categoria "placeri rusinoase".
Pe noptiera am biografia lui coco chanel. In forma piratata am citit the sookie stackhouse series de charlaine harris - inspiratia serialului true blood. In biblioteca personala am suspicios de multe creatii ale lui anne rice, frank herbert, james clavell. Citesc de placere poate ce erau sau ar fi fost in alte vremuri bunicile telenovelelor.
Oare ce parere si-ar face un potential angajator creativ care, in cadrul interviului, m-ar intreba care e ultima carte citita. L-ar impresiona ca am citit quatre blondes de candance bushnell in franceza, sau dead untill dawn de charlaine harris in elgleza sau cine stie ce nuvela horror in germana? Cumva ma indoiesc.

Si eu care ma consideram o tanara lady citita... nu as vrea sa fiu prietena cu mine in conditiile actuale.

ps. o ultima consolare e ca nu am coborat atat de jos incat lista mea recenta de lecturi sa fie alcatuita in totalitate din carti de self-help.
pps. oare tratatele de drept se pun? ca astea nu au caracter romatioso-dulceag.

Feminismul


Nici măcar nu voi căuta definiţia. Această noţiune a fost folosită pentru a justifica atâtea cerinţe imposibile încât şi-a pierdut conţinutul. Din mişcarea pentru eliberarea femeilor a ajuns o mişcare pentru cocolirea femeilor.
Voi explica ce înseamnă pentru mine feminismul, o mândrie precum a afro-americanilor. Da, suntem diferite, avem alte puncte forte şi alte defecte, dar putem să ne folosim calităţile pentru a fi cel puţin egale ca performanţă at the bottom line.
Nu voi înţelege niciodată cum adeptele feminismului cer condiţii mai uşoare pentru femeile care doresc să se afirme într-un domeniu clasic masculin. Nu susţin că au calităţile fizice care le fac potrivite pentru, să zicem, munca de tăietor de lemne, ci cer ca targetul lor de buşteni feliaţi să fie redus în vederea slăbiciunii sexului lor. Ce eliberare, ce egalitate, ce mândrie?
Hai să recunoaştem, foarte puţine dintre noi excelează în faţa masculilor în domeniul forţei fizice. De ce să încercăm să ne impunem în aceste domenii?
Se spune că doamnele sunt mai subţirel plătite decât colegii lor masculini, se spune că sunt rare doamnele top-manageri. Răspunsul meu e că vom fi mai dese odată ce ne îmbrăţisăm darurile naturale, când nu vom mai încerca să ne luptăm cu domnii folosind armele lor ci folosind armele noastre.
Feminismul nu semnifică transformarea noastra în fiinţe androgine ci identificarea talentelor noastre şi aplicarea lor pentru binele nostru. Nu e greu. O fustă şi un zâmbet dezarmează şi cel mai draconic şef. ;) Been there, done that.
Pentru a reuşi, sub zâmbet va trebui să se afle competenţa profesională, dar frumuseţea proverbială a genderului nostru ne dă un avantaj în faţa vânătorilor/agricultorilor.

vineri, 23 iulie 2010

Despre cum si cand ar trebui sa sune un tip


Precizare anterioară: sunt într-o relaţie, deci nu mă mai lovesc de probleme de astea, e vorba despre cineva apropiat.
No, deci fata noastră, prietenă a mea, merge liniştită prin oraş. Un tip acceptabil o combină să şadă la un suc şi să-i dea numărul ei de telefon. Întâmplarea e rară, nu pentru că prietena mea nu ar fi decorativă, sau dorită, ci pentru că le taie macaroana doritorilor repejor şi, de obicei, protagoniştii masculini ai scenelor de agaţament spontan nu sunt dezirabili ei înşişi. Dar, de această dată, cum ziceam, planetele se aliniaseră şi tipul era acceptabil atât fizic cât şi intelectual, cel puţin la prima vedere.
Concluzia a fost acordarea numărului de telefon.
Şi de aici începe discuţia pe care o propun. Cât timp este acceptabil să treacă până o suni pe posesoarea numărului.
Dorinţa de a o suna există, probată prin efortul depus pentru a obţine valoarea. Spun că numărul de telefon a devenit ceva valoros şi quasi-secret pentru că am avut experienţe personale şi neplăcute legate de stalkeri telefonistici pe care le-am împărtăşit with my girlz aşa că nici prin cap nu ne mai trece să facem publică această informaţie.
Dacă m-aş afla în locul gentlemanului aş suna în următoarele 7 zile pentru că altfel ai toate şansele de a fi uitat. E neplăcut pentru amândoi să te sune un Ghiţă care e convins că te cunoaşte şi să-ţi explice şi să-ţi explice...
Apoi, în cazul în care cavalerul nu sună după 3 zile (perioada considerată acceptabilă pe plan internaţional, în care nu pari nici disperat, nici nedoritor) ca fată îţi pui întrebări dificile, poate nu crede că eşti suficient de frumoasă, poate conversaţia ta plictiseşte, poate ai cazut pradă unui colecţionar de numere de telefon creep şi îţi îngroşi obrazul în consecinţă nu mai accepţi avansurile populaţiei masculine.
Ce mai, o adevărată tragedie grecească.
Asta doar ca animalu' să te sune inocent(idiot) la o lună de la incident şi să rămână mirat când îi spui că ai alte planuri care nu îl includ şi pe el. Asta a păţit my girl.
Şi a fost graţioasă, nu l-a repezit, i-a dat ocazia să explice cine e, să îşi expună motivele tardivităţii, pentru ca apoi, în lipsa acestora, să îi taie macaroana delicat.

Remember men of the world, suntem nişte flori delicate şi inaccesibile, dacă primiţi un număr de telefon, folosiţi-l grabnic pentru că porţile raiului se închid în 7 zile.
;)

joi, 22 iulie 2010

De ce nu-mi doresc copii

-scurtă enunţare a motivelor la care mă gândesc acum-
1. Probabil cel mai important- nu am calităţi materne, sunt egoistă(fără glumă, fără falsă modestie) şi asta face parte din personalitatea mea. Nu am gena autosacrificiului. Pentru a simţi nevoia de a mă sacrifica, e necesar să identific valoarea superioară pentru care-mi dau cea mai mică libertate. Nu pot să întorc celălalt obraz, fără a fi beligerantă neîntemeiat, simt nevoia de a lupta pentru libertatea mea şi nu pot să nu mă întreb dacă ar fi corect ca un bebe să aibă de luptat cu dorinţa mea de neatârnare.
2. Îmi lipseşte optimismul orb care îi împinge pe unii să contracteze credite, să se căsătorească şi să se reproducă. Îmi pot doar închipui responsabilitatea pe care o ai ca mamă, iniţial de a menţine în viaţă o fiinţă neajutorată şi sensibilă, de a educa fiinţa pentru care eşti responsabil fără a folosi violenţă de orice fel astfel încât să fie adusă la un nivel acceptabil de civilizaţie. Nu ştiu cum aş putea să mă mai uit la copchilul meu dacă ar chinui animale sau daca ar fi homofob,violent,ultras religios and so much more... Ar merita aşa ceva? Nu vreau să îmi asum responsabilitatea asta crushing pentru 18-20 de ani.
3. Nu ştiu dacă l-aş iubi. La momentul reproducerii, pe lângă chestiile de pură întreţinere a spawn-ului, îţi mai asumi şi faptul că o să-l iubeşti dacă, bineînţeles, nu îţi doreşti un criminal în serie. Ar fi o cruzime să ai un bebe pe care să-l tratezi strict ca pe o responsabilitate. Iar eu cred că asta aş face. Din dorinţa de a-i oferi tot ce e mai bun şi de a-l feri de diverse, nu cred că aş avea disponibilitatea sentimentală de a-l mămi. Mî descurc cu responsabilităţile, le prevăd, fac tot ce se paote pentru a-mi face partea, dar e nevoie de puţin optimism orb pentru a fi o mamă iubitoare.
4. Nu răspund tare bine la rolurile atribuite mie din oficiu de societate. Nu sunt sexul slab, nu am nevoie de un cavaler salvator, sunt independentă, am încredere în judecăţile mele, îmi sunt suficientă pentru a fi fericită, nu simt nevoia de a fi apendixul cuiva, nu m-ar împlini să mă sacrific unui soţ şi ipostaza de incubator mi se pare revoltătoare pentru mine.

Fără a fi un luptător pentru feminism sau pentru orice altceva, înainte de a accepta orb un rol pe care surorile mele şi l-au asumat de milenii prefer să gândesc, sa văd dacă mi se potriveşte. Calea uşoară e să accepţi rolul care ţi s-a scris şi să te trezeşti peste 20 de ani nefericit, în acest caz nu e vina ta, nu a fost alegerea ta to begin with.
Am investit prea mult în educaţia mea, în mine pentru a mă reduce la roluri acerebrale.
Felicitări mămicilor! Vă admir, mă bucur pentru voi, dar nu e de mine. Cred ca aş plânge o săptămână dacă mi s-ar spune că plodul e realizarea mea de căpătâi...
Soooooooo this is for prospective husband: fără a exclude o minusculă posibilitate contrară, nu îmi doresc copii. Şi posibilitatea aia e acolo doar pentru ca urăsc sentinţele definitive.

Daca as fi a beauty queen

Mă gândesc la momentul în care piţipoancele participante identifică problema lumii noastre şi propun o rezolvare creativă.
Din punctul meu de vedere, această problemă nu e world hunger, war sau cine ştie ce altceva, ci faptul că my fellow humans par cu un picior în groapă.
Nu sunt prietenoasă, de fapt sunt doar selectivă. Dacă vă întâlniţi cu mine şi nu par dornică să petrec 5 minute conversând cu voi, e un semn clar că habar nu aveţi să purtaţi o conversaţie, sau că aerul melancolic pe care îl aveţi mă deprimă mai rău decât imaginea unor baby seals clubed to death.
Unde a dispărut arta conversaţiei? În situaţii sociale, mă aflu în situaţia de a susţine singlehanded conversaţia timp de 5 ore (botez) sau până kingdom come (nunţi) doar pentru ca, ulterior, să am de răspuns unor întrebări spinoase cum ar fi dacă m-am simţit bine and such. Cum să te simţi bine monologând hours on end? Doar dacă eşti ceva specie de sociopat. So, my darlings table mates, nu e politicos să dai răspunsuri monosilabice în situaţii sociale forţate, când toţi suntem obligaţi să petrecem ore întregi la o masă. Dacă scoateţi la lumină hainele de sărbătoare, poate e cazul să ştergeţi de praf şi vocabularul bun, cuvintele lungi, chit-chatul?!

sâmbătă, 10 iulie 2010

and ... we`re back

No, mă gândeam azi, într-o pauză de învăţat, uitându-ma la top gear la cât de idioată e lumea. Nu ăia de la top gear, ei sunt simpatici.
Şedeam la o coadă la tribunal, să depun un act la registratură şi aud cea mai mare tâmpenie spusă cu seninătate de o tânără absolventă de drept, într-o discuţie cu alte tinere absolvente de drept care nici nu au clipit the wrong way la auzul tâmpeniei încât nu am putut decât să înregistrez totalul acord.
După uzualele remarci despre vreme (întotdeauna prea caldă sau prea ploioasă), vacanţă, job, şefi, crizăăăăăăă, bovina din poveste a lansat porumbelul: că a citit ea (numai acerebralii preiau informaţii de la tv, entelectualii le cetesc) că în 2012 se vor inversa polii magnetici. Nu ştiu ce s-a întâmplat în secundele imediat următoare pentru că m-am înecat atât de repede şi neaşteptat m-a pocnit râsul şi mă luptam să inhalez aer. Dar după ce mi-a trecut am auzit sfârşitul explicaţiei pe care o dădea viitoarea domniţă advocat suratelor ei. Cică, urmare a susamintitei schimbări a polilor magnetici ai planetei, anotimpurile se vor inversa şi că în loc de vara va fi iarnă etc iar frigurozitatea şi ploioşenia verii ăsteia sunt doar simptome ale inversării viitoare a polilor magnetici.
Trecând peste faptul că toate informaţiile astea ştiinţifice sunt prezentate efecte speciale and all în blockbusterul 2012 (nu am văzut filmul, doar am auzit despre el, da' asta ma reţinut) şi că morala poveştii ăleia era ceva mai complicată decât simpla modificare a ordinii anotimpurilor, erau apropouri la rearanjarea plăcilor tectonice, cutremure, vulcani, exterminarea rasei umane, ce e îngrijorător în povestea spusă de mine acum e că domniţele alea care comentau ingenue această ştire o luau ca atare, cu seninătate, fără a se întreba dacă e posibil, probabil, fără a aplica filtrul bunului simţ. Şi ăştia sunt avocaţii viitorului. Bravo nouă!

Morala pe care-mi permit eu să o extrag din întâmplare e că, dacă god forbid, voi avea nevoie de avocat, primul test nu va fi de cunoştinţe, ci de bun simţ şi cultură generală.