Despre mine

Cluj-napoca
life in the chocolate lane

miercuri, 31 martie 2010

Aaand we`re back people cu sfaturi avocăţeşti


În care îmi voi apăra profesia. Aşa cum am întâlnit şi mecanici auto neprofesionişti, coafeze nepricepute, manichiuriste şi cosmeticiene complet în afara meseriei lor, sunt convinsă că sunt şi colegi ai mei certaţi cu meseria.

Să trecem peste glumele cu avocaţi, rechini şi solidaritate profesională. Probabil or fi fiind şi profesionişti juridici care nu acordă toată atenţia lor cazurilor, care fac greşeli majore, dar nu toată profesia este definită de uscături.


Să înţelegem de la începuturi, ca avocat, este ilegal să îţi asumi răspunderea câştigării cazului. Sunt cauze de necâştigat. Uneori clientul chiar e vinovat şi diminuarea pagubelor imputate acestuia este o victorie, sau singura victorie care se poate obţine. Singurele obligaţii pe care avocatul sau consilierul juridic, sau reprezentantul legal se obligă să le îndeplinească în mod absolut în momentul acceptării mandatului de reprezentare sunt acelea de a se prezenta la termenele de judecată, de a îndeplini toate actele de procedură cerute în cadrul procesului şi de a-şi informa clientul cu privire la toate implicaţiile deciziilor sale. Dacă avocatul nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii, poate fi reclamat la barou şi poate fi dat în judecată pentru acoperirea prejudiciului astfel cauzat.
În situaţia în care avocatul, dând dovadă de cel mai cras neprofesionalism şi necunoaştere a legii, pierde o cauză simplă, situaţia e mai complicată, pentru că neavând obligaţia de a câştiga cauza, va trebui probat că nu a făcut toate eforturile rezonabile pentru a o câştiga, ceea ce e mai dificil, dar, tot trebuie reclamat la barou.

Şi, asta din partea uneia păţite, nu neapărat avocaţii cei mai vechi în meserie sunt şi cei mai buni şi nu cei mai renumiţi îţi vor câştiga cauza. Se poate ca primi să fie doar învechiţi iar ultimii să aibă cauze mai valoroase asupra cărora să se aplece.

Şi singurul avocat căruia pot să-i citesc gândurile, pentru a şti cu siguranţă, eu, nu a neglijat nici o cauză. Am incercat să nu ma investesc personal atât de mult precum am făcut-o la prima, să fiu mai detaşată. Asta ar trebui să vrea clientul, pe cineva detaşat, care vede limpede ce e de făcut şi nu se împiedică în vendete personale sau în suferinţa cauzată. Dacă ne vedeţi mai reci şi mai protocolari, înseamnă doar că, fără a avea toate frustrările clientului, ne-am asumat rezolvarea favorabilă a conflictului şi e ceva bun, nu de reproşat.

Alt motiv care duce la complicaţii inutile e când avocatul nu e complet informat asupra a ce a făcut clientul, pentru că la asta se ajunge. Probabil mai mult decât preotul, sau psihologul, chiar mai mult decât părinţii, avocatul nu judecă. Oricum a auzit mai rele şi nu pentru asta e plătit. Dacă nu acceptă să-ţi preia apărarea, mare pagubă, bine că ştii de la începuturi şi pe foamea asta chiar nu e cazul.
E foarte important: nu citim gânduri şi nu taxăm la oră, aşa că începe cu începutul şi nu omite detalii, ca la spovedanie, doar că, până la urma e posibil să fie cu happy ending, dacă-l baji pe inamic la origini. Remember că omisiunile se pot răzbuna şi nu ai vrea să fii bun de plată pentru că tu nu eşti prea vorbăreţ, că, la nivelul ăsta(instanţă, conflict, executori judecătoreşti) totul costă, orice prostie e evaluabilă în bani.
La primul meu caz, m-am identificat prea mult cu partea pe care o reprezentam, care nu mi-a spus, deşi am întrebat în repetate rânduri, o informaţie importantă şi am pierdut. E frustrant, puteam învârti altfel situaţia, puteam diminua măcar pierderile, dar am învăţat multe.
La final, ca avocat îţi iei onorariul şi pleci, dar niciodată nu voi înţelege de ce clientul plăteşte dar, nespunându-ţi toate relele pe care le-a făcut, nu profită pe deplin de banii lui. A, încă ceva, dacă se alege un avocat bun(putem să ne imaginăm că fâţele blonde, decoltate şi cu fuste până-n cur nu fac parte din categorie, nici domnii închişi la culoare cu limbaj de cartier) nu trebuie să îţi faci griji cu privire la discreţie, fiind implicaţi doar în situaţii litigioase, ştim consecinţele nerespectării obligaţiilor şi cu toţii am muncit prea din greu să ajungem unde suntem.


marți, 30 martie 2010

Gânduri

No, pentru că azi am avut cea mai idioată zi din lume, nu am inspiraţie pentru a scrie ceva ce merită păstrat, sau citit, sau scris, soooo îmi voi nota lista de dorinţe... din care probabil va trebui să răresc, but a girl's gotta dream big.
Vrreau un telefon mobil cu tastatura qwerty, mai deştept decât mine, dacă se poate aşa ceva, 'cause I'm smart, you know.
I'm in loove with un sacou în dungi de la Zara şi, dacă nu va fi al meu, nu va fi al nimănui!!
Îmi voi cumpăra sandale gladiator, că se mai satură omu' de tocuri.
O rochie purple şi sandale crem pentru ea... this are a few of my favourite things.

Şi mâine va fi puţin mai bine şi ziua următoare puţin mai bine şi cândva va fi ok.

luni, 29 martie 2010

Pică pară mălăiaţă


Peste tot se aude: e dreptul meu, am fost nedreptăţit, m-au furat, legea îmi dă dreptul etc şamd. Ce e supărător e că nimeni nu adresează cererile legitime ale drepturilor garantate de legi instituţiilor statului responsabile, sau, chiar dacă le adresează, nu o face respectând condiţiile impuse de lege iar apoi, când cererea se respinge, hai să ne turnăm cenuşă-n cap şi să urlăm că ne-au nedreptăţit.
Ne plângem de condiţiile din spitale, că e dreptul nostru la asistenţă medicală, pe de altă parte, ne plângem şi mai mult de contribuţiile la minunatul sistem pe care ne dăm peste cap pentru a evita să le plătim şi apoi ne mirăm că nu sunt medicamente compensate, că la spital ni se spune că e sfârşitul lunii şi nu mai au consumabile. Am vrea să fim şi sătui şi cu brânza-n traistă şi eventual să ne care altcineva traista.
Se zice că avem dreptul la confidenţialitatea conversaţiilor cu medicul, dar acceptăm să fim consultaţi într-un cabinet cu uşa deschisă, act prin care renunţăm de bună voie la dreptul atât de împortant.
Avem dreptul să fin trataţi cu respect de organele statului, nenii poliţişti, tantiile de la finanţe de la primărie. Şi atunci, de ce nu ne demonstrăm vitejia cerând să ni se respecte aceste drepturi, adresându-ne nu vecinilor şi rudelor, ci organelor jurisdicţionale. De ce nu îi filmăm pentru a-i posta pe internet?
Întotdeauna voi avea dubii cu privire la veridicitatea poveştilor indivizilor ăstora, sigur că poliţistul ţi-a cerut şpagă, sigur că la facultate se intră doar cu pile, sigur că judecătorii sunt corupţi... şi peştele era atââââââââââââââââât de mare. Aşa, fără motiv, sunt înclinată să-i cred pe cei deştepţi, care, poate or fi cerând şpagă etc, dar măcar nu lasă dovezi după ei spre deosebire de fraieru' care e păgubit şi se uită ca viţelu' la poarta nouă.

Noi să fim sănătoşi.

duminică, 28 martie 2010

Scurtă prezentare a instituţiei legitimei apărări pentru neiniţiaţii în tainele dreptului penal


Scenariu plauzibil(care mie mi s-a întâmplat până la un loc): miezu' nopţii, oamenii cinstiţi dorm dar scursurile societăţii prowl în căutarea prăzii. Identifică exact casa în care dormi tu somnul celor inocenţi, îmbârligă ceva pe la chei, deschid fraudulos uşa, şi încep să ţi se plimbe prin casă. Cameră după cameră, aleg una-alta, mai un laptop din birou, mai un portmoneu de pe noptiera patului în care dormi tu(parcă hibernezi ca un urs că nu auzi hoţu'), mai o antichitate din sufragerie, că aşa-i frumos. Măcar bine că nu şi-a făcut şi o gustare, că sigur era flămând după atâtea fărădelegi înfăptuite.
No, întrebarea e ce faci dacă te trezeşti cu unu' de ăsta în casă. Primul lucru pe care îl iei la mână(în cazul meu, ochelarii) e telefonul mobil sau o bâtă? Gândindu-mă acum, probabil dacă ar fi fost primul meu furt calificat aş fi ieşit pe balcon şi aş fi sunat la 112 repejor, că sunt fricoasă, dar acum, după ce pot spune că sunt experimentată, probabil aş pune mâna pe bâtă, mai ales dacă nu aş fi singură. Aş crăpa nişte capete, aş rupe nişte mâini, cu riscul reciprocităţii.

Şi acum, hai să încadrăm juridic aceste fapte, că doar nu degeaba am terminat dreptul.
Ce face musafirul nepoftit se numeşte furt calificat, prin efracţie, de două persoane(în cazul meu), asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra(dormeam, se pune, la fel ca în cazul actului sexual cu una care doarme, e viol), în timpul nopţii şi se sancţionează cu închisoarea de la 3 la 15 ani. On a personal note, hoţul meu personal avea mai multe fapte de astea la activ, deci se pune concurs de infracţiuni şi se sancţionează, când, la cei 15 ani maxim, se pot adăuga bonus încă 5.
Ce fac eu e legitimă apărare, conform art.44, alin2-1 cpenal este prezumată ceea ce înseamnă că procurorul va trebui să dovedească intenţiile pozitive ale nenelui care mi-a înşelat sistemul de închidere al uşii în miezul nopţii pentru a se uita drăgăstos la mine cum dorm. Sunt curioasă cum ar putea să învârtă situaţia asta pentru a demonstra că eu sunt de fapt personajul negativ, ar încerca să îl prezinte pe cumătrul hoţ ca pe un moş crăciun urban care vine noaptea pentru a lăsa cadouri fetelor cuminţi, ar încerca să demonstreze că e vina mea că l-am surprins şi nu trebuia să fiu acasă? Mai ales, cum să transformi o duduie de 1.60 şi 50 de kile speriată în the bad guy?
Nemesisul meu a luat şi o baionetă din al doilea război mondial, ascuţită de numa cu care mă tăiasem anterior, deci era şi înarmat. Iar cuţit trumps bâtă anytime.

După regulile apărării, trebuie să te opreşti din maltratat infractorii când pericolul a trecut, când îi poţi imobiliza, sau când sunt inconştienţi, dar, again, din motivul disproporţiei vădite dintre mine şi ei, cred că puteam da direct la cap şi for the kill, că şi până l-aş fi imobilizat pe unu' m-ar fi curăţat celălalt.

Şi, descriindu-i poliţistului-procurorului-instanţei situaţia înlăcrimată palidă, cum sunt de obicei, tremurândă, să îmi zică mie cineva că nu ar fi reţinut legitima apărare... probabil nici nu s-ar fi ajuns în faţa instanţei, aş fi primit nup.

Şi pentru bărbaţii în putere care vor să spargă capul idiotului care le intră noaptea în casă, mai există o prevedere legală: depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă atenuantă care are ca efect coborârea sub minimul special al pedepsei. De exemplu dacă l-ai vătămat corporal grav(l-ai bătut de nu mai aude, i-ai scos dinţii din gură, i-ai scos ochii, e paralizat, deci you made your point), pedeapsa e de la 2 la 10 ani, în prezenţa unei circumstanţe atenuante, minimul coboară la 3 luni iar maximul e de 2 ani. Să zicem că ajungi în instanţă şi aceasta consideră oportun să te condamne, îţi va de cu suspendare, dacă ai cazierul curat.

Deci my friends, hai să dăm fără frică asupra hoţului pătruns prin mijloace ilicite în locuinţă, mai ales în timpul nopţii. Şi daţi cu sete, că eu ştiu că asta voi face.

sâmbătă, 27 martie 2010

When in Rome


Ioooooi, zilele trecute am fost la Roma. De ce, de fiecare dată când vizitez un oraş străin vreau să rămân acolo? Mă şi vedeam locuind într-o garsonieră cu vedere la Tibru şi la Palatul lor de justiţie, conducând vijelios o Vespă printre Smarturi şi italieni, mâncând gelate sporadic, stând la soare pe treptele unei catedrale....
Pe de altă parte, nu am văzut nici de data asta diferenţa aia majoră de civilizaţie pe care o atribuim noi ţărilor străine. Gropi erau din belşug, mai zbura câte o pungă printre ruine, italienii sunt mai volatili în trafic decât noi, claxonează ca-n codru, cerşetori găseşti pe lângă fiecare bisericuţă, praf, noxe, poluare fonică grămezi, că doar tot oameni locuiesc şi în oraşele astea. Dar nu vedeai urâţenia de la noi, nu şantiere în lucru de 2-3 ani, nu monstruozităţile moderne pe care şi le construiesc parveniţii, această acnee a oraşelor noastre, nu vedeai sute de Q7, Tuareguri, jipane blocate în trafic, în loc de astea, cred că am văzut mii de smarturi şi mări de scutere. Pare că bărbaţii italieni nu au nimic de dovedit în zona masculinităţii lor şi piţipoancele sunt destul de sigure pe sponsor pentru a nu-i cere o nouă dovadă.
Italienii nu sunt graşi. Ei au inventat pizza şi pastele şi le chiar mănâncă la prânz, am văzut, dar nu sunt grăsani italieni ca la noi, pe care plesneşte cămaşa şi blugii le intră where no man has been before. Bărbaţii italieni se deosebesc profund de ai noştri, sunt îngrijiţi şi puţin dichisiţi spre deosebire ai ai noştri care, în cel mai bun caz, sunt curaţi. Ai lor au stil, sunt asortaţi, ai noştri iau ce pică de prin dulap, majoritatea poartă negru, costumele le vin de parcă sunt transmise din generaţie în generaţie fără a fi modificate pentru actualul proprietar. Trebuia să întreb italienii care-i faza cu hainele lor, de ce arată toţi ca şi cum costumul ăla a fost făcut special pentru purtător?!

Italiencele, departe de a fi perfecte, sau de a fi toate nişte fashioniste, sunt şi ele îngrijite, nu machiate în exces, nu colorate precum papagalii şi lucioase precum colecţia unei gaiţe, nu frumuseţi, dar frumoase, nu slăbănoage, nici grase, cu forme.

Americanii: peste tot în lumea asta mare pe unde am umblat şi era obiectiv turistic, ieşeau în evidenţă, cei mai graşi şi rumeni, cei mai gălăgioşi, cei mai sensibili la jigniri imaginare, cei mai suspicioşi când vine vorba de obiceiurile şi mâncărurile locale... comparând Veneţia cu Grand Canionul lor şi întrebându-se de ce europenii ăştia nu termină niciodată ce au început referindu-se la Colosseum.

Concluzionând, Roma este hrană pentru suflet iar al meu se simte ca şi după o rază de soare la finele unei ierni lungi şi reci.

vineri, 19 martie 2010

Compromisuri

Ziceam că plec la Roma şi voi lipsi, dar nu mă pot abţine şi trebuie să dau drumu' la 2-3 porumbei noi în eter.

Din fragedă pruncie, mie şi cred că tuturor, mi s-a spus că nu pot avea tot ce îmi doresc şi exact în forma pe care mi-o doresc, mai lasă şi tu mamă după alţii fie că sunt mai mici şi deci mai prostuţi, fie ca să nu fie scandal, fie pentru că cine eşti tu să capeţi tot ce vrei?!
Am fost obligată să împart jucăriile cu diverşi ţânci aduşi fără a mi se cere părerea, pentru socializare, cică, după ce a răsărit şi soră-mea mai mică chiar că s-a terminat cu viaţa bună, că asta avea dreptate întotdeauna, că doar era mai mică, da' şi când nu se uita nimeni... luam dobândă. Apoi să nu mai vorbim de perioada şcolii generale, eram indisciplinată şi nu mă puteam concentra nici să-mi salvez viaţa la imbecilităţile pe care le debita plină de importanţă învăţătoarea iar răbdarea pentru a desena beţişoare şi alte buburuze era infimă. Măcar bine că nu dădeam semne de autism(plăcerea de a face chestii repetitive). Deci compromiteam timpul în care mă prosteam pe afară pentru a învăţa poezii pe de rost şi alte asemenea idioţenii pe care le-am îndeplinit cu succes.

Acum, iar şi iar, hai să mai compromitem puţin timpul liber şi aşa anchilozat săracu', pentru noul target-deadline-obiectiv yeda yeda. Chiar nu mă încălzeşte cu nimic că, probabil, anu' ăsta o să-mi iau casă(că şi pentru asta trag ca dobitocul în jug ) dacă am nevoie de tranchilizante puternice pentru a nu ajunge în stratele superioare ale atmosferei doar folosind energia nervoasă pe care o produc acum, dacă am ulcer de 10-15 ani, dacă anu' trecut îmi era compromis sistemul imunitar de stres încât nu putea să mai combata cel mai banal virus?!
Deci, pentru cei care au nevoie de găina cu ouă de aur, de regele lor Mydas personal, mai duceţi-vă-n p#zdele mamilor voastre, că deja am împins situaţia prea departe, deja simt cum hulk-ul meu personal începe să se încoarde şi să se înverzească şi, alea sunt momentele în care sunt capabilă să sparg capul unuia cu mână goală.

Aşa că, da, profesor idiot şi frustrat de istorie, dacă acum nu e momentul să urlu from the top of my lungs, sau să dansez semi îmbrăcată şi parţial inebriată pe mese, când e?!
Şi de la un punct, puteţi să vă luaţi orele suplimentare plătite şi să put them where ză sun don't shine, angajatori proprietari de iobagi.

Sunt de acord cu minorele compromisuri inerente vieţii în societate, nu umblu în pielea goală, îmi formulez înjurăturile elegant, sub forma unor înţepături veninoase, da' nu mă fac cylon!!! nu îmi las creierul să se atrofieze, scopul meu în viaţă e să fiu fericită, celelalte sunt insignifiante şi le fac doar atâta timp cât îmi dau fericire, după aia le abandonez.

Şi acum ridic întrebarea: de ce am nevoie de lobotomii chimice temporare once in a while? de ce unii au nevoie de fericire chimică? oare toate regulile astea pe care ni le-am impus nu au tocmai rolul de a ne face fericiţi? de ce aş prefera câteodată un meci to the death decât să mai zâmbesc politicos când mă întreabă o matuşă de gradul 100 de ce nu renunţ la carieră, salarul meu imens pentru a mă căsători cu un ratat, căruia să îi fac menajul si să-i cresc puradeii?
Într-o bună zi va scrie în libertatea despre una care şi-a luat macetă şi a măcelărit 100 de oameni zâmbind tâmp, cu ochii sticloşi, dacâ nu voi fi eu aia, măcar voi fi în deplin consens cu ea...

Roma, orasul etern

Odata cu venirea vremii bune, plec eu spre alte plaiuri, la Roma, mai iezact. Vin peste 10 zile :D. Me happy now.

I`m the reason the microwave tray rotates!

Intr-o buna zi o sa ajung sa zic asa ceva!

joi, 18 martie 2010

Relaţia americanilor cu propriul tonaj


http://cdn.buzznet.com
Precum relaţia cu mâncarea, relaţia cu greutatea pe care o avem cu toţii trebuie să fie simplă, adică pe prima o mănânci pentru ca ţi-e foame iar pe a doua poţi să o schimbi prin sport si dacă nu mai mănânci ca porcu'.
Colegii noştri de specie, americanii, au distorsionat şi au umflat ambele relaţii. Astfel, mâncarea devine un refugiu pentru sufletele sensibile, un remediu pentru răni emoţionale, pentru frustrări, la ce-ţi mai trebuie psiholog-psihiatru-antidepresive, când poţi să îţi scufunzi necazurile într-un tort de ciocolată.
Iar în privinţa greutăţii, deşi niciodată mulţumiţi, de ce să facă altceva decât a interpreta ca atacuri orice comentarii conexe acestui subiect, iar acestor atacuri a le răspunde atât de agresiv încât devine scârbos?! Adica ce, chiar daca ai 200 de kile în plus faţă de greutatea normală, deşi normal că celor din jur chiar nu le pasă, că doar toţi avem probleme mai presante decât greutatea unora, tu eşti mândră de corpul tău şi eşti sensibilă precum un hemoroid iritat la orice comentariu real sau imaginar care poate sau nu să aibă legătură cu tonajul tău.
Noua exponentă a americanului de rând e Gabourey Sidibe, nominalizată la Oscar şi ale cărei braţe sunt mai groase decât picioarele unei femei normale. Bineînţeles că apariţiile ei publice au stârnit a shitstorm de comentarii privind greutatea, nu a ei, ci a americanilor în general. S-au găsit unii care să o felicite, că e grasă cât o maşină mică, dar e mândră şi sigură pe ea. Hai să ne plecăm ca societate în faţa agresivităţii comunităţii graşilor, să cedăm, iar în curând vom zice şi noi că am greşit profund şi, de fapt, obezitatea morbidă e adevărata frumuseţe.
Alţii mai breji şi având complexele lor, s-au luat de fată că arată ca un hipopotam îndesat cu forţa într-o rochie. Nici asta nu e calea de urmat, că doar nu ne afecteată cu nimic.
Iar o companie producătoare de pastile pentru slabit i-a oferit planul lor gratuit, pentru un an.
Eu zic numai atât, fata asta o fi talentată, o fi frumuşică undeva sub straturile alea de şunci, poate nici nu e vina ei că e aşa obeză, poate e bolnavă, dar, ce e cel mai important, peste orgoliul-platoşă al tuturor graselor, e că îşi scurtează viaţa cu fiecare kilogram suplimentar pe care îl cară după ea, că se sinucide încet şi acceptat social. Iar soluţia nu sunt pastilele minune, că dacă ar fi aşa de uşor, am fi toţi mărimea 0, ci sportul şi dieta sănătoasă.

Iar cât priveşte discriminarea obezilor, la urma urmelor ei au ales să fie complet diferiţi de restul semenilor lor, ei au ales să nu mai încapă în scaune, să nu îşi găsească haine, să nu poată fi susţinuţi de mesele de operaţie şi nu fac nimic pentru a remedia situaţia. Ar fi injust să cerem societăţii să se adapteze constant la tendinţele autodistructive ale unora pe care să îi şi salveze constant de ei înşişi. Iar ca angajator, nimeni nu cred că e atât de înţelegător şi empatic încât sa plătească pe cineva care evident a pierdut controlul asupra propriei persoane, nu are iniţiativa de a schimba ceva la el însuşi şi nu îşi poate rezolva problemele personale încât ajunge la asemenea pseudoremedii precum mâncarea. Deci, ca angajator, trebuie să fii nebun să îţi iei pe cap pe cineva semibolnav, cu productivitate scăzută.

Aşa că, hai să ne asumăm responsabilitatea pentru noi înşine, să nu mai dăm vina pe societate, că acţiunile sunt ale noastre.

miercuri, 17 martie 2010

Uniformizarea viciilor ruşinoase

Am ajuns recent la concluzia că omenirea nu mai are imaginaţie. Zilnic, găsesc în fişierul spam 4-5 mailuri de la alice, luiza, suzi prin care domnişoarele îmi propun să enlarge my erection. Nici nu m-am gândit să mă simt ofensată, doar nu am erecţie proprie, poate se refereau la cea a jumătăţii, care nu e de lepădat deloc. El ar trebui să se simtă jignit, dar nefiind complexat în domeniu... nu vede ofensa.

Reclamele google de pe site-urile pe care plutesc eu zilnic sunt predominant pentru stimulente erectile, pentru remedierea problemelor legate de dimensiune şi-sau durată.

Aşa ajung eu să mă întreb dacă asta e singura problemă ruşinoasă pe care o avem, pentru care am apela la remedii de pe net, care pot foarte bine să fie pişu de mâţ sau caca pisat de şobolan?
De ce nu se ofertează droguri uşoare, masaje erotice, medicamente cu prescripţie?!
Eu aş fi mult mai receptivă la o ofertă de marijuana decât la diverse leacuri pentru puţe.

Altă întrebare care mă bântuie e de ce nu merge nenea blestemat cu problema erectilă la medic sau, măcar, de ce nu întreabă un farmacist, că sunt destule suplimente naturale care pot avea efect. E aşa de mare ruşinea că preferă să trăiască fără sex?
Mă gândesc că, de cele mai multe ori, există soluţii uşoare, care înlătură complet defecţiunea fără efectele adverse pe care le-ar putea avea remediile descrise de mine mai sus.
Ioi, îmi imaginez cu groază care ar putea să fie boala ruşinoasă a viitorului, de ce le va fi ruşine nepoţilor noştri şi sper ca ei să evolueze.

Serialele şi timpul liber

www.expandmywealth.com
În ultima vreme, serialele sunt mai plăcute decât producţiile hollywoodiene. Actorii din seriale sunt cunoscuţi, acţiunea nu e previzibilă, nu se prelungesc la infinit fără ca personajele să fi îmbătrînit nici măcar o zi, personajele nu sunt clişee nerealiste şi au umor.
Toţi cunoscuţii mei urmăresc măcar un serial, dar majoritatea urmăresc mai multe, se identifică cu dramele personajelor, pentru că toate acestea sunt dramatice. Am citit, sau am auzit că, pentru a avea succes, un serial trebuie să aibă o glumă la fiecare 10 secunde. Aş adăuga aici că gluma aia mai poate fi înlocuită şi cu o situaţie dramatică, un awwww romantic, un moment de suspans, etc. În felul acesta, într-o ora pe săptămână, personajele alea înghesuie mai multă viaţă decât noi într-o luna.
Aş fi spus, dacă nu aş fi fost şi eu o urmăritoare a măcar unui serial, că e caraghios, publicul nu e chiar stupid, o sa îşi dea seama că nu e credibil şi de unde atîtea glume-drame-romance?

Dragostea asta faţă de seriale şi înflorirea corelativă a acestora demonstrează ceva serios, omu', după ce vine de la job, muncit, obosit, peste program, gospodăreşte minimul necesar şi îşi aşază organismul la tv-calculator de unde izvorăşte entertainmentul facil, căci, ce e mai uşor decât să şezi şi sa îţi arate nenea laptop poze frumoase, mişcătoare să te facă să uiţi pentru o oră cine eşti, că nu eşti frumos, deştept, plin de bani precum personajele, că ai frustrări, că munceşti până la limita lobotomiei pentru nişte bani care abia reuşesc să îţi acopere nevoile de bază şi să te însoţească până la limita comei.

Am renunţat la hobbyurile care presuăun ieşitul din casa, căci, cine mai are timp şi energie, la 8 seara să se aranjeze, să iasă undeva, oriunde. Omul nostru are nevoie şi de somn pentru a fi productiv.

Concluzia e, ca de fiecare dată, că suntem un popor gras şi leneş, de aici ni se trag toate problemele, iar muncitu' ca bou' peste program pentru bani nu foarte mulţi e doar o altă formă de lene, aceea de a-ţi căuta un job mai bun.

marți, 16 martie 2010

Am I old and outdated?


Ook, să începem cu începutul. Am o prrietenăă, deci o prietenă, nu e vorba despre mine aici, care, la 25 de ani, e într-o relaţie de destul de multă vreme, hai sa zicem, de mai mult de 6 ani.
Îl iubeşte, sunt şi prieteni buni, blah blah blah, toate clişeele cunoscute. Totuşi, mai sunt şi momente în care l-ar tranşa şi i-ar ambala bucăţile mici în saci de gunoi. În acele momente se gâmdeşte cum s-ar descurca din nou pe piaţa liberă, dacă nu cumva e demodată, învechită, indezirabilă...

Mă întreb, nu strike that, se întreabă care e genul ei de bărbat, dacă are un gen, dacă e competitivă şi, cea mai importantă întrebare, cum se agaţă bărbaţii în zilele noastre...
Prima etapă, din câte se arată prin comediile romantice, sex and the city, e ieşitul într-un bar for drinks. Desigur, ce poate fi mai incitant decât să te înfrumuseţezi şi apoi să ieşi la dansat cu prietenele?
Dar de aici ce se întâmplă? Te identifică el în mulţime, îţi identifici tu potenţiala victimă, care sunt semnele prevestitoare, că sigur nu îşi înfoaie coada?
Care sunt noile reguli de bune maniere la agăţat? E acceptabil ca fata să facă primul pas, în cazul meu, dacă tipu' se sperie de iniţiativă, e a deal breaker.
Alt deal breaker e când îşi comandă cocktailuri mai colorate decât al meu, dacă e mai accesorizat decât mine, dacă e mai machiat, ceea ce ar fi destul de greu, dar se mai întâmplă.

Care sunt subiectele de conversaţie la primul contact? Că, mă gândesc că nu va pomeni de herpesul genital, sau alte frumuseţi de astea. Cred că nu m-aş simţi confortabil nici dacă ne-am expune CV-urile şi scrisorile de intenţie.

Brr. Şi pentru rasa masculină, câteodată avem nevoie de puţină spontaneitate, chiar daca e numai o glumă, un bulgăre, o prostioară.

duminică, 14 martie 2010

Bunica


http://fohn.net

Acu vreo 70 de ani, bunica avea 13 ani şi facea comert cu orătănii prin târgurile învecinate sau la Cluj.
Prin 1940, bunica şi o lele mai isteaţă din sat, se duc în târg cu raţe. La intrarea in târg le opresc jandarmii maghiari şi le cer actele de identitate. După cum zice bunica, da' cine unmbla pă vremee ceie cu bonlentin?
Lelea, poeta satului, le zice jandarmilor:

Asta-i lume, asta-i viaţă,
Nu poţ mere-n târg c-o raţă,
Nu poţ mere-n sat străin,
Dacă n-ai şi bonlentin...

Jăndarii o râs şi le-o lăsat să intre în târg.

Bucurenci sau Why do I feel like I just dodged a bullet there?


www.thedandy.org

Acest post nu este despre Bucurenci-persoana, ci despre studentele care nu s-au maturizat afectiv din adolescenta, urlatoare dupa vampiri imaginari si dornice de a comite infractiuni sexuale cu Harry Potter.

Am intrat in contact cu susnumitul acu cativa ani, citindu-i in Elle articolele. Unul dintre motivele pentru care cumpar Elle si nu Cosmo, Beau Monde, Marie Claire etc samd, este tocmai ca prima publica si articole interesante scrise de oameni destepti, printre care si acest fat frumos modern. Ce scria el acolo mi-a placut, nu m-a innebunit nu am considerat memorabil sau ca fiind o cotitura in viata mea. M-am uitat la poza lui nenea, arata ok.

Ulterior, citind aiurea chestii pe net, am ajuns la un link spre blogul Bucurenciului. Imi place ce scrie in Elle => si pe blog trebuie sa scrie interesant. Hai sa citim. Admiratie pentru cauzele sustinute, de acord cu programele de protectie a mediului, dar in rest dezamagire usoara, moving on.

Mai tarziu, gasesc alt link in care nenea isi exprima parerile despre provincialii ajunsi in Bucuresti. Reactii virulente, provincialii mei se simteau lezati in orgoliu, auzeam deja sunetul manusilor aruncate, al secundantilor adusi de cai naravasi si a pistoalelor pocnind in miez de noapte. Nu pot decat sa imi exprim parerea similara celei a Bucurenciului. Locuiesc in Cluj-Napoca, un fel de capitala locala, si veneticii sunt necizelati, ne-clujeni, ocupa locurile de parcare, incurca circulatia, confunda detasarea si civilizatia localnicilor cu o aprobare binevoitoare. Deci, inca un punct comun.

Demitizarea, cuvant prea umflat, dar in lipsa de altceva, il voi folosi, a venit cand am auzit la o emisiune de barfe ca Bucurenciul a declarat ca e bisexual, a nu intelege gresit, more power to him!, putin sexy si misterios, dar de ce ar simti cineva nevoia sa declare asa ceva public?! E ca si cum eu as comunica in masa despre parul meu pubian, sau despre tranzite intestinale?! Wtf?! Putina decenta...
Dupa aceasta "revelatie", fiind insomniaca, intr-o noapte butonam telecomanda, si ce vad, o emisiune de lifestyle pe TVR prezentata de eroul nostru. Surpriza, la tv nu prea seamana cu poza din Elle. Or fi folosind aia fotografi ... mai artisti sau atitudinea usor afectata care rasbate prin ecran e de vina?!

Acum, in final, sa ajungem si la subiectul postarii, povesteam cu niste colege de la master si astea declara ca sunt indragostite de Bucurenci si ca au participat sau vor participa (eu eram inca blocata la informatia precedenta) la o activitate ecologica doar pentru a-l cunoaste. Hai ma?!?!? Aveti 24 de ani, nu 14, urmeaza sa-mi spuneti ca aveti vise umede cu vampirii din Twilight!!!

Ps. Admir Bucurenciul pentru ce face, voi participa la actiuni de ecologizare, omul e destept, cult etc. dar e putin caraghios sa starnesti pasiuni in suflete neprihanite doar prin prezenta ta online.

sâmbătă, 13 martie 2010

Timpul liber


Tin foarte bine minte cum, in timpul liceului, un prof cam nebun si fooarte frustrat, decreta de pe piedestalul catedrei lui ca nu acum este vremea sa ne distram, acum este vremea sa muncim, va veni si timpul cand ne vom putea simti bine. O precizare, eram la cel mai bun liceu dintr-un oras mare, in cea mai buna clasa, eram niste mici genii, ce mai...
Nu puteam decat sa ma intreb cand va fi si vremea distractiei? Dupa liceu, in timpul facultatii, dupa ce lepezi cativa plozi, cand iti pleaca plozii la facultate, la pensie, in grrroapa?
Pe el nu l-am intrebat niciodata, ca era genul isteric si ar fi luat-o ca pe un semn de lipsa de respect sau chiar de rezvratire.
Oricum, ma gandesc ca omul traia dupa principiile pe care le propovaduia si daca frustrarea si isteria erau rezultatul, fuck that! Isi facea advertising potrivit.

No, acum am terminat chiar si facultatea si am avut grija sa echilibrez cumva tocitul cu timpul liber, ca altfel nu se poate. Cum, I ask you, poti da rezultate bune daca nu ai un hobby care sa iti faca placere? Ok, poate chiar si invatatul domeniului care iti place poate fi frumos, dar pentru echilibrul interior, toti avem nevoie de un hobby.
SI, mai ales, cum ar fi sa vezi una de 35-40 de ani in club tzopaind ca apucata. Si mai bine ar fi sa poarte si hotpants sau strapless tops.
Zic ca fiecare varsta are modurile ei de a se relaxa si e bine sa le faci pe toate, macar pentru a nu te intreba mai tarziu daca nu cumva ai pierdut ceva esential.

Acum, intrata in campul muncii, sunt altii care propovaduiesc stilul de viata dedicat companiei. Adica, fara viata personala, fara alte ocupatii, traiesti, respiri, iti bate inima, doar pentru companie, care e un fel de zeitate binevoitoare si iti da mia aia de euro cu care te amagesti ca poti cumpara restul de viata pe care o ratezi. Newsflash, daca ai smartphone, plasma, rimel dior (cam atat iti poti permite din 4000 pe luna, ca masinile de fite e scumpe si trebuie sa iei credit) nu inseamna ca ai o viata implinita si toate nimicurile astea nu compenseaza lipsa de prieteni, obezitatea care se instaleaza cu repeziciune, ca doar stai toata ziua pe scaunul tau ergonoic, in fata monitorului scump, in biroul tau modern si mananci chinese sau sandwich, sau cine stie ce.
Sa fim seriosi.

Asta vine dn partea unei workoholice adevarate, dar care prefera sa se vada rezultatele muncii ei si care se organizeaza.
Motivul pentru care am parasit eu multinationala este ca, desi eram perfect de acord cu orele suplimentare in timpul saptamanii, munceam si 12 ore iar 10 era minimul pe zi, eram complet impotriva muncii in weekend.
Echipa, acest nou concept HR pe care toti il utilizam cliseistic in CV-uri, a fost ce incetinea procesul. Cred ca o sa-mi rectific scrisoarea de intentie, da, lucrez bine in echipa, dar sa fie performanta, sau sa o conduc eu.

Imi vine sa strig catre cer: Nu, compania nu e viata mea, nu jobul nu ma implineste, Existenta mea e muult mai complexa decat niste tabele in excel, iar timpul meu liber, cat o fi si ala, este al meu si nu concep sa renunt la el!! Iar plata orelor suplimentare devine o gluma macabra de la o vreme. Cat ar trebui sa ne plateasca sa nu mai dormim, sa renuntam la relatiile interumane, la sanatatea fizica sau psihica. La fel cum un procesor are nevoie sa fie oprit din cand in cand, asa avem si noi.

SI, pentru toti roboteii care se lasa folositi pana la stoarcere, credeti ca cineva va va ridica statuie? Credeti ca va veni CEO-ul sa va tina de mana in spital cand sunteti in coma, credeti ca va veni lacrimand la inmormantare sau ca va denumi o procedura de lucru dupa voi! Wrong!
Lor le trebuie oameni sanatosi, puternici, cand nu veti mai indeplini standardele, hai pa!

joi, 11 martie 2010

Frustrarea si prietenii


ladyreporter.com


Ok, din start subliniez, accentuez, shout from the rooftops, că nu-i înţeleg pe cei care au câte 100 de indivizi pe care îi numesc prieteni. Chiar eşti prieten cu vânzătoarea de la ABC, sau cu barmanul de la club, sau cu bouncerul, sau cu portarul, sau cu secretara, sau cu taximetristul, sau cu toţi colegii de birou, sau ... şi pot continua aşa până îmi albeşte părul.
Pentru că altfel nu pot a pricepe cum ai 100 de prieteni. Ai 100 de cunoştinţe cu care interacţionezi de câteva ori pe zi şi despre care ştii una-alta mai personală. Dar prieteni?

Eu am cam 5 prieteni, oameni de care îmi pasă, cărora le ascult poveştile, le cunosc rudele apropiate şi cărora le dau sfaturi personale.
Sunt un sfătuitor profesionist, fiind în profesia juridică, tot ce îmi cer oamenii toată ziulica, sunt sfaturi, să îi scot din rahaturile în care s-au băgat singuri. Ştiu că sfaturile astea pentru care plăteşti ar trebui să le primeşti cu braţele deschise, dar clienţii se mai simt şi atacaţi, deşi nu e personal. Poate asta m-a făcut să mă abţin, de fiecare dată când îmi vine să scot sfatul, îl înghit, că poate provoca un scandal monstru. Îmi asum să rănesc, sau să provoc certuri doar pentru ăia 5 oameni de care chiar îmi pasă, faţă de care am responsabilitatea de a le arăta unde cred eu că greşesc major, de a nu-i lăsa să facă prostii mari din care ar fi greu să ieşi.
No, şi azi am purtat o discuţie de asta. O prietenă, simpatică, frumuşică, deşteaptă are o problemă în a-şi alege bărbaţii. Dacă indivizii ar fi proşti sau violenţi, ar fi uşor, şi-ar da singură seama că ceva nu e chiar ok, dar ea şi-i alege pe cei neajutoraţi. Sunt deştepţi, adaptaţi în societate, dar au nevoie constantă de cineva să-i ţină de mânuţă. Şi ea asta face, ocupă locul mămicii, se simte apreciată, individul are nevoie de ea, dar nu îşi dă seama că umblă cu o piatră de moară legată de gât.
Iar când copilul mamii devine agresiv şi prost crescut, când încep să curgă reproşurile, drăguţa mea e prea legată cu fire de mătase în această relaţie codependentă pentru a face chestia la mintea cocoşului, să-i dea papucii şi papapa. Ea se frământă, plânge, se gândeşte oare ce a făcut ea rău de căţeluşul de ieri a devenit hiena chiuitoare de azi.
Şi după câteva experienţe de astea, unde eu sunt personajul negativ care îi atrage atenţia că iubiţelul cam profită de ea şi din ţinutul de mână, a ajuns să-l şi şteargă la botic şi la funduleţ iar, în schimb, primeşte doar rahaturi, am avut o discuţie neplăcută în care am încercat să o fac să vadă lumina: nu e ea de vină ci idioţii cu care se cuplează şi merită mai mult de atât.

No, concluzia mea e că nu ştiu cum cei care declară că au 100 de prieteni pot să poarte descuţii de astea care seamănă mai mult cu o vivisecţie decât cu o conversaţie cu fiecare dintre cei 100 când vine vremea. Cum poate fi la curent cu ce fac ăia pentru a avea grijă de ei, atât cât se presupune că poate avea grijă un prieten de altul.
Sau poate eu sunt sălbatică? Nesociabilă? Sociopată chiar?

miercuri, 10 martie 2010

Frumuseţea la pisici


imagine http://interesart.wordpress.com/2009/04/

Ce a cauzat acest post a fost un clip de pe blogul lui Mircea Badea cu şedinţa foto a lui Carmen Brumă pentru ceva revistă. Tipa era machiată, full hairdo, hainele erau selectate de specialişti astfel încât să îi avantajeze silueta, dar, oh boy, am fost invidioasă pe ea. Adica chiar nu-i corect ca unii-unele să le aibă pe toate, corp perfect, faţă angelică, carieră... Trebuie, dar trebuie, să aibă o scăpare, un defect urât pe care nu i-l ştie nimeni, care să compenseze frumuseţea asta.

Dar nu ăsta e subiectul. Tot frământându-mă de invidie şi gândindu-mă la frumuseţe, am ajuns la concluzia că multe dintre frumoasele celebre sunt spiced cu un defect acceptat, poate chiar defectul acela făcându-le celebre. De exemplu, Bette Davis avea nişte buze, o gură dubioasă, Vivien Leigh avea faţa triunghiulară, deşi standardul de frumuseţe e să ai faţa ovală.
Şi azi, buzele Angelinei Jolie sunt un defect şi, totuşi, lumea le adoră, de ce, chiar nu pot a înţelege.
SJP, Carrie Bradshaw, nu e frumoasă în sensul clasic, poate în nici un sens, dar e atrăgătoare, prin spirit, garderobă, păr şi chiar nu mai contează dacă e Frumoasa din pădurea adormită.

Concluzia la care am ajuns e că şi fetele astea ireal de frumoase nu se trezesc aşa, nu sunt aşa fără nici un efort şi faptul că nu ne-a facut mama pe toate lebede şi fluturi nu înseamnă că suntem hidoase şi hu mai e nimic de făcut. Se poate face sport, se pot ţine diete, să învăţăm să ne fardăm, că nimeni nu e aşa de frumos natural şi părul îngrijit şi frumos poate fi exact detaliul care face tot.
Acum despre mine, idealul meu de frumuseţe e La Kurkovita, când eram prin liceu ma gândeam că, dacă aş fi îndeajuns de bogată, m-aş opera estetic să devin o clona a sus-numitei. Am trecut de faza aia. Dar oricât aş admira-o, nu pot să mi-o impun ca standard de frumuseţe. First, sunt scundă şi demoazela e înaltă şi subţire ca o gazelă. Eu pot să fiu subţire, dar efectul nu e acelaşi.
Cred că o să-mi găsesc un model de înălţimea mea, 1.62...

marți, 9 martie 2010

Wish list


În horoscopul meu scrie că voi primi o sumă colosală de bani la începutul verii acesteia.
Pentru a nu risipi nimic, după cum îmi stă în caracter, îmi voi face o listă de dorinţe, din care voi mai reduce, dacă mi se va părea că nu îmi sunt necesare.

1. ochelari noi, am văzut două perechi care îmi plac, Bvlgari verzi şi chanel cărămizii.
2. rochie Zara cu dungi.
3. telefon mobil nou, cu tastatură qwerty, încă nu sunt hotărâtă dacă să fie sau nu slide.
4. sacou Zara cu dungi.
5. fustă zara.
6. fustă mango
7. bluză zara mătase
8. pantofi aldo navy
9. sandale aldo roşii
10. platforme mango negre

Şi probabil various bluziţe colorate. Probabil şi lenjerie, dar în cantităţi mici.
Am jurat că anu' ăsta renunţ la genţi, bijuterii, parfumuri, cosmetice abramburistice, că doar e criză.

luni, 8 martie 2010

Nemulţumire continuă


Întreabă pe oricine pe stradă cum se simte, cum e, cum îi mai merge, cum stă treaba. Dacă omu' nu e ultimu' idiot, va mima o stare de bine sau de normalitate, dacă e o p*lă va trece direct la subiect. Oricum, şi ăla decent va ajunge fără mari greutăţi, la miez, adică la cât e el de nedreptăţit de soartă.
Deci e o regulă, nu am întâlnit pe nimeni care, la o cercetare la atentă, adică dacă întrebi ca şi cum chiar ţi-ar păsa, să nu îmi spună tot necazul vieţii lui, fără a-şi da seama că e idiot, caraghios, jenant, egoist beyond imagination.
Singura parte bună a valului de mediatizare a cazurilor disperate de semeni ai noştri care suferă de cancer mostly şi pe care statul crede de cuviinţă să-i trimită la tăticul lor de urgenţă, e că le dă acestor monştri de egoism care sunt oamenii un exemplu pentru comparaţie. Adică, hai să comparăm situaţia unuia care lucrează bine-merci, cîştigă ok, dar nu destul pentru a-şi lua noul telefon mobil ultra scump, sau una care nu îşi permite noua pereche de louboutinşi, sau ceva fără sex(un emo) care e depăşit de sensul vieţii, al universului, are mintea prea amorţită şi crede că e miezul din covrig cu un amărât care are leucemie, cancer la piele la 24 de ani şi o lună de trăit.
Ha? Deci nu aud. Cine are probleme?
Hai idioţilor în frunte cu mine să nu mai jelim o promovare, o plasmă, un gadget numai bun de folosit ca hârtie igienică când suntem sănătoşi, nici o rudă a noastra, prieten, iubit nu zace în spital, în agonie, fără a mai putea fi ajutat în vre-un fel.

Mai am o întrebare, de când demnitatea şi un pic de orgoliu nu mai sunt în trend? Era o vreme când nu ne arătam durerea şi era de toată ruşinea să ne ştie vecinul rufele murdare. Nu zic că e ruşinos să fii bolnav, dar ar trebui să fie ruşinos să îţi plângi de milă pentru rahaturi. Mai ales ar trebui să îţi fie ruşine să boceşti cu lacrimi de crocodil pentru nimic pe umărul unora care chiar au pentru ce să plângă, şomerii, pensionarii amărâţi, bolnavii, americanii obezi...

Promit că, atâta timp cât voi fi întreagă, nu ciungă, oloagă, sănătoasă, să nu mai pic în butoiul cu melancolie pentru că nu mi-a ieşit vre-un plan elaborat şi zăpăcit.
Nu a 100-a pereche de pantofi scumpi îmi va aduce echilibrul interior, nici măcar nu va impune un armistiţiu temporar între armatele care se înfruntă zilnic în capul meu.

Aşa că, noul meu slogan e să nu ne mai plângem de milă că, nu numai că, suntem penibili ci nici nu suntem chiar aşa de plâns!

duminică, 7 martie 2010

Planul meu malefic de guvernare


Deci, whem I come to power, căci este indubitabil că va veni şi vremea aia, voi stăpâni cu mână fermă, precum tiranii din vechime.
Măsurile pe care le-aş lua, fără glumă, dacă aş fi la putere, ar fi liberale, puţin în ton cu politica naţional-socialistă. Adică, dacă eşti productiv în societate, aceasta îţi pune la dispoziţie aparatele ei de protecţie socială. Dacă ai fost la viaţa ta productiv în societate, vei beneficia de avantajele acesteia.
Dacă ai chiulit toată viaţa, nu ai plătit impozite, ai parazitat pur şi simplu, mai du-te-n aia-a mă-tii şi văicăreşte-te altcuiva.
Când o să înţelegem noi ca societate că suntem prea săraci pentru a întreţine toţi consumatorii neproductivi? Când vom aplica tehnici de management în conducerea ţărişoarei, că, la urma urmei, asta e, un fel de multinaţională. Ne trebuie un manager care să restructureze administraţiile locale, să optimizeze, să comunice, să-şi facă PR, să plătească proporţional cu succesul, să impună targeturi, ăştia care am lucrat sub biciul unui manager bun, ştim cum stă treaba, iar remuneraţia sus-numitului să fie suplimentată cu o primă de succes - procent din profitul produs în anul precedent.

Cred că ar trebui să suspendăm benevol pentru 4-5 ani la democraţie, că oricum nu prea funcţionează, şi să luăm cu japca un nene-tanti manager de la un monstru economic(nu îmi vin idei pe moment) preferabil nu din SUA sau Germania, că ăştia au instinctele subţiate şi habar nu au cum arată corupţia first hand, un rus manager de top cu instinct de supravieţuire, luptător, care a mai lucrat în corupţie, un ucrainian. Dar trebuie să avem grijă, că şi la ăştia se fură, deci ne trebuie unu şcolit în vest şi crescut prin multinaţionale.
Tipul perfect ar fi cel care să aibă coae să facă treabă, să fie luptător şă nu se lase subminat de ai noştri rechini, dar destul de profesionist încât să nu bage tot în jeb.
Înlocuim guvernul şi parlamentul pentru 4-5 ani cu echipa lui managerială, numim un auditor extern din partea populaţiei care să verifice constant ce lucră ăştia şi muncim cum pocneşte din bici conducerea.

Zic că ar merita încercat, că în 20 de ani am văzut că nimic altceva nu merge.

Amu' să revenim la ce aş face eu. Aş interzice rablele pe stradă, populaţia ar descoperi că, mergând cu ratb la fabrici şi uzine, nemai investind o mică avere în benzina consumată de daciile cumpărate acu 40 de ani, e mai bogată, nu mai are motive să se jeluiască de nivelul de trai, are bani de vacanţe... aerul e mai curat, păsărelele cântă.
Aş limita accesul clasei muncitoare la electrocasnice de lux: plăşmi, smartphone-uri, cuptoare cu microunde mai deştepte ca utilizatorul, roboţi de bucătărie geniali, combine frigorifice ultra moderne. I-aş limita la un produs din categoria asta pe an pe cei cu salarul minim. Că ăştia sunt cei care au nevoie de tutore în relaţiile cu băncile şi instituţiile de credit, ar trebui declaraţi incapabili judecătoreşte.

Aş organiza sistemul medical pluristratificat. Primul nivel, accesibil tuturor, inclusiv celor neproductivi, mai naşpa, cu serviciile de bază, inclusiv chirurgicale, şi medicii mai puţin buni profesional, medicamentele româneşti şi versiuni mai ieftine.
Al doilea nivel, pentru cei productivi, cu salariul minim-mediu inclusiv, cu servicii mai bune, medici mai bine pregătiţi, care să includă mai multe servicii , etc şamd.
Ultimul nivel, pentru cei cu salarii mari, deci logic, contribuţii mari stre uriaşe la sistemul sanitar, unde îngrijirea să fie super.
Bineînţeles că ar fi posibil accesul la nivelele superioare achitând diferenţa serviciului medical dorit.
Stratificarea ar fi după criteriul contribuţiei la sănătate, care, în cazul meu e enormă şi nu mi se pare corect ca după ce muncesc ca nebuna, plătesc ca nebuna la stat mici averi pe an, să am parte de acelaşi tratament ca orice leneş murdar şi puturos care a zăcut o viaţa întreagă. Măcar ştim pentru ce muncim şi plătim saci de bani la gaura neagră numită stat.

Da, sunt un mic nazist, dar vă rog să apreciaţi că nu propun sterilizarea populaţiei, exterminarea discretă a celor bolnavi, purificări rasiale sau orice soluţie care include violenţă.

vineri, 5 martie 2010

Raiul pentru mine

- o întindere cât vezi cu ochii populată doar cu spinări, boturi, cozi de câini fericiţi;
- un pat acoperit cu pisici divers colorate dormind, mustăcind, scărpinându-se, lingându-se;
- un loc însorit, liniştit, cu pomi, după-amiaza, câte un cal ocazional, livada unde s-au întâmplat atâtea;
- camera de zi de la Zalău, iarna, îmzăpezită, cu un cuib din perne, pături pe canapea şi cu bomboane de pom;
- în avion chiar când decolează(mi se pare magie când avionul e la 10 cm de pămând şi urcă)

Respectul - scurt ghid.

Acum este vorba despre respectul faţă de bătrâni, cel pe care ei îl reclamă ca pe ceva ce li se cuvine natural, implicit prin simplu fapt că au ajuns la o vârstă venerabilă.
Înţeleg că sunt unii fragili, că unii au nevoie de ajutor. Dar cei care au puterea să urle din toţi plămânii că sunt nedreptăţiţi, că tineretu din ziua de azi nu îi respectă, să urle la o femeie gravidă în autobus că e o nesimţită că nu le cedează locul, pot să stea în picioare 5 minute şi nu au nevoie de ajutorul nimănui.

Să fii pensionar şi să nu ai altceva de făcut decât să te plimbi cu mijloacele de transport în comun, să nu te grăbeşti niciodată, nicăieri, să nu trebuiască să munceşti 12 ore pe zi îmbrăcată într-un costum, sau rochie şi purtând tocuri... raiul. Dar dupa 12 ore de muncă, chiar nu am chef de pensionari isterici şi, în ultima vreme, parcă numai de ăştia mai sunt...
Îmi vine să-i trimit la origini!

Băbuţa cu umbrelă


Azi a fost şi înca e o vreme mizerabilă. Plouă, ninge, e noroi, e frig, bate vântul... dar cel mai mare pericol sunt băbuţele cu umbrelă.
Niciodată nu am fost sigură care sunt regulile de circulaţie cu umbrelă. Cine poartă responsabilitatea? Purtătorul de umbrelă, sau cel neînarmat, cum am fost eu azi, doar cu pălărie? Cine îl fereşte pe celălalt? Cine îşi poate permită să aibă gura mare pe tema asta?

Eu m-am simţit victimizată de această categorie: baba cu umbrelă, ele sunt micuţe, la fix pentru a-ţi scoate ochii, sunt puţin chioare, calitate indispensabilă pentru a omite să te ocolească, sunt babe, deci le datorezi respect care se traduce de data asta prin ocolirea lor preventivă.

Îmi plac oamenii înalţi în situaţiile astea, că nu risc să mi se scoată ochii, sau umbrelele înalte, cele băţ.

Bineînţeles că atunci când sunt eu purtătoare de umbrelă lucrurile stau altfel. Umbrela mea e roz puternic, deci vizibilă, cine vrea să rămână neschingiuit, să se ferească.

miercuri, 3 martie 2010

Sala mea


Aşa cum zicem strada mea, blocul meu, firma mea, colegii mei, aşa zic şi eu acum sala mea, adica sala unde, de 3 ori pe săptămână, mă duc să-mi dau duhu' încet dar sigur.
Deci, sala mea de fitness are un bazin maaare şi călduţ, saună umedă şi uscată, salină, solar şi sală de fitness propriu zisă.

Programul meu e de 45 minute la sală, din care 15 minute pe stair master, 200 de abdomene, 100 de tracţiuni pentru mâini şi exerciţii pentru coapse înterior şi exterior.
La bazin fac cam 30 de ture, cam 45 de minute, apoi 10 minute de saună unedă că am auzit că e bună pentru ten şi eliminarea toxinelor.

Dar partea bună la sală e că toţi antrenorii sunt men-candy. Înţeleg că, lucrând ca antrenor la sală ai posibilitatea să îţi întreţii fizicul, dar ăştia sunt steaming hot, bronzaţi, înalţi, lucraţi, ioioioi... acum, dacă tot am renunţat la dulciuri, cum îl denunţă unii la botez pe Satan, mi-am găsit un nou viciu - băieţii hot de la sala de fitness.

marți, 2 martie 2010

Noul meu stil de viaţă


Am constatat cu tristeţe acu ceva timp(cam un an) că nu mai arăt precum în liceu... Eram atletică, slabuţă, plină de energie, sportivă, aveam un metabolism stelar... Acum e trist. Primul care a părăsit corabia a fost metabolismul stelar, acum e ca un moş de 80 de ani care merge folosind cadru ajutător.
După el a plecat şi forma fizică, din gazelă suplă şi musculoasă am început să par o gogoşică frumoasă cu cremă de căpşuni.

Nu mă plâng, am sacrificat aspectul fizic (sacrificat e mult spus, ca sunt tot frumoasă şi îngrijită, dar am mai mult de 50 de kilograme, cât aveam odată) pentru carieră- facultate şi job. Dar de acum, le echilibrez.
Ce am constatat în era gogoaşei e că oamenii plinuţi nu sunt fericiţi, sunt deprimaţi pentru că nu mai încap în frumoasele lor haine din perioada gazelei. Gogoaşa e mereu în căutarea validării ei fizice de către sexul opus, nu e convinsă că e frumoasă, are nevoie de confirmări masculine dese, că altfel cade în butoiu cu melancolie de unde poate iesi doar pe trepte de ciocolată şi frişcă adăugând un nou strat de glazură la silueta ei deja periclitată.
Faptul că eşti o profesionistă desăvârşită nu te apără de pornirile pur masculine a şefilor de a aprecia parcă mai mult pupezele slabuţe şi tonifiate decât calităţile tale intelectuale şi iar ai nevoie de cârje emoţionale de ciocolată şi îngheţată.

Dar vine o zi în viaţa fiecărui produs de patiserie în care îşi aminteşte de zilele vechi... ce gazelă eram odată şi nici nu a trecut foarte mult timp, doar un an, chiar mai puţin.
Şi se gândeşte fata că dacă a terminat o facultate grea, s-a afirmat profesional într-o perioadă şi într-un domeniu dure, poate să mute munţii din loc nu numai să revină la forma avuttă odinioară.
Hai mă, că se poate, că doar omul a ajuns pe lună, pot şi eu să slăbesc şi să îmi tonifiez organismul.

Aşa că, acu 2 luni mi-am pus fundul la treabă, am început să merg la sală şi la înot de 3 ori, căte 2 ore pe săptămână, să am grijă la ce mănânc, adică să exclud făinoasele inclusiv pâinea, dulciurile şi cola0 din alimentaţie. Cola 0 deşi nu are calorii se depune sub formă de celulită.
Am redus porţiile dramatic. Mănânc citrice şi legume, brocoli si varză de bruxelles din plin, au ajuns să-mi şi placă.

Ţelul e ca în 1 iunie să fiu iar gazela care obişnuiam să fiu. Abia aştept.

Eu însămi

Pisicile se ling de fiecare dată când li se pare că miros străin, nu pentru igienă, cum ne-ar plăcea să credem, ci pentru a mirosi a ele însele.
Motanul meu, leneş ca orice bărbat, petrece mai mult timp în fiecare zi doar dormind, următoarea activitate fiind auto-linsul.
Întrebarea mea e ce facem noi să fim noi înşine.
CUnoscându-mi personalităţile multiple, azi am fost drăguţă, simpatică, îmbrăcată nonconformist şi colorat, dar nu am fost eu însămi.
De fapt, on better thought, nici nu îmi mai amintesc când am fost ultima dată eu însămi, nici nu mai ştiu cum e fata aia, ce îi place, cum gândeşte. Sunt un amalgam, o comunitate cum zicea un personaj din cartea mea preferată.
Poate asta sunt eu cea adevărată, asta e particularitatea mea.

Eroul meu personal


Ştiţi cum americanii îşi pun odraslele să scrie eseuri despre their role model? No, eu am cunoscut acu câteva luni o femeie destul de interesantă care m-ar putea inspira la scrierea unui asemenea eseu.
Copchiii americani, din ce am văzut eu prin filme, scriu despre părinţi, rude, oricum oameni normali care nu au făcut nimic deosebit, nu sunt speciali şi modelul de viaţă pe care îl reprezintă este fad.
Doamna despre care vorbesc eu aici e radical specială. Începem cu numele: JUJA sau Jujiko, Juji şi orice alte derivaţii maghiare mai sunt. I se potriveşte precum un slogan gândit de cele mai luminate minţă din advertising pentru un client prestigios şi bine-plătitor.
Apoi exteriorul: Juja are 150-200 de kile. E înaltă, cam 1.75 poate şi mai bine aşa că nu pare o grasă neajutorată, e sprintenă. E clar că e obeză, dar pare puternică, solidă. Apoi părul, e creţ şi nespălat aproape tot timpul, prins cu o bentiţă în vârful capului.
Jobul Jujei e la un aprozar, adică, pentru necunoscători, o gheretă din tablă de 3mp, în care, pe lângă Juja noastră mai intra şi lăzi şi grămezi de fructe şi legume proaspete.
E caraghioslâcu' lumii să o vezi pe fată strecurându-se printre obstacole, servind clientul mofturos cu banane din vârfu' rafturilor, cu roşii de după mango, cu portocale din spatele gogoşarilor, mai ieşind şi pe afară să ajute la alegerea ţelinei, Juja e activă.
Altă trăsătură a fetei e simţul umorului. Râde Juja cât pentru tot cartierul, ia la băşcălie bogătanii care fac economie la păstârnac, râde de masculul feroce care face cumpărături de la ea cu lista scrisă de amantă, miştocăreşte clientele subţirele care cumpără doar brocoli şi varză de bruxelles.

Juja e fericită cu viaţa ei, cu greutatea ei, cu jobul ei prost plătit.

luni, 1 martie 2010

Din jale se întrupă Electra

Sau cum îmi extrag eu curajul şi puterea de muncă din oboseală şi grămezile de probleme pe care mi le asum zi de zi.

Dacă îşi stabileşti scopuri înalte, e posibil să mai ai şi eşecuri. Dacă vrei să fii în siguranţă, să nu ai niciodată greutăţi, poţi să te bălăceşti în mediocritate, poţi să te laşi purtat de val şi cel mai înalt ideal să fie spălarea părului.