Frustrarea si prietenii

ladyreporter.com

Ok, din start subliniez, accentuez, shout from the rooftops, că nu-i înţeleg pe cei care au câte 100 de indivizi pe care îi numesc prieteni. Chiar eşti prieten cu vânzătoarea de la ABC, sau cu barmanul de la club, sau cu bouncerul, sau cu portarul, sau cu secretara, sau cu taximetristul, sau cu toţi colegii de birou, sau ... şi pot continua aşa până îmi albeşte părul.
Pentru că altfel nu pot a pricepe cum ai 100 de prieteni. Ai 100 de cunoştinţe cu care interacţionezi de câteva ori pe zi şi despre care ştii una-alta mai personală. Dar prieteni?

Eu am cam 5 prieteni, oameni de care îmi pasă, cărora le ascult poveştile, le cunosc rudele apropiate şi cărora le dau sfaturi personale.
Sunt un sfătuitor profesionist, fiind în profesia juridică, tot ce îmi cer oamenii toată ziulica, sunt sfaturi, să îi scot din rahaturile în care s-au băgat singuri. Ştiu că sfaturile astea pentru care plăteşti ar trebui să le primeşti cu braţele deschise, dar clienţii se mai simt şi atacaţi, deşi nu e personal. Poate asta m-a făcut să mă abţin, de fiecare dată când îmi vine să scot sfatul, îl înghit, că poate provoca un scandal monstru. Îmi asum să rănesc, sau să provoc certuri doar pentru ăia 5 oameni de care chiar îmi pasă, faţă de care am responsabilitatea de a le arăta unde cred eu că greşesc major, de a nu-i lăsa să facă prostii mari din care ar fi greu să ieşi.
No, şi azi am purtat o discuţie de asta. O prietenă, simpatică, frumuşică, deşteaptă are o problemă în a-şi alege bărbaţii. Dacă indivizii ar fi proşti sau violenţi, ar fi uşor, şi-ar da singură seama că ceva nu e chiar ok, dar ea şi-i alege pe cei neajutoraţi. Sunt deştepţi, adaptaţi în societate, dar au nevoie constantă de cineva să-i ţină de mânuţă. Şi ea asta face, ocupă locul mămicii, se simte apreciată, individul are nevoie de ea, dar nu îşi dă seama că umblă cu o piatră de moară legată de gât.
Iar când copilul mamii devine agresiv şi prost crescut, când încep să curgă reproşurile, drăguţa mea e prea legată cu fire de mătase în această relaţie codependentă pentru a face chestia la mintea cocoşului, să-i dea papucii şi papapa. Ea se frământă, plânge, se gândeşte oare ce a făcut ea rău de căţeluşul de ieri a devenit hiena chiuitoare de azi.
Şi după câteva experienţe de astea, unde eu sunt personajul negativ care îi atrage atenţia că iubiţelul cam profită de ea şi din ţinutul de mână, a ajuns să-l şi şteargă la botic şi la funduleţ iar, în schimb, primeşte doar rahaturi, am avut o discuţie neplăcută în care am încercat să o fac să vadă lumina: nu e ea de vină ci idioţii cu care se cuplează şi merită mai mult de atât.

No, concluzia mea e că nu ştiu cum cei care declară că au 100 de prieteni pot să poarte descuţii de astea care seamănă mai mult cu o vivisecţie decât cu o conversaţie cu fiecare dintre cei 100 când vine vremea. Cum poate fi la curent cu ce fac ăia pentru a avea grijă de ei, atât cât se presupune că poate avea grijă un prieten de altul.
Sau poate eu sunt sălbatică? Nesociabilă? Sociopată chiar?