Despre mine

Cluj-napoca
life in the chocolate lane

luni, 31 mai 2010

How Twilight works



Teoria mea privitoare la "fenomenul" twilight e ca sunt multi oameni putin mai simpli intelectual (deprimant e ca majoritatea par sa fie fete). O poveste simpluta, cu personaje usurele si plot previzibil le satisface "imaginatia" (mai bine zis the lack of) fara a le supraincarca intelectul.
No, astea fiind zise, parerea mea despre twilight (obviously nu m-am putut abtine si am citit monstruozitatea, dar am o scuza buna, eram internata in spital si ,in saptamana neagra in care am citit, am avut febra intre 39 si 40 de grade).
1. Mi s-a luat sange de multe ori, senzatia ulterioara e nasoala, ma doare mana, mi se sparge vena, am ameteli, deci ideea ca un nene sa-mi sga sange din vena e repulsiva, nici macar tangential erotica.
2. Ideea ca un nene de 100 de ani sa vrea sa aiba o "relatie" with my 16, sau 25, yrs old ass e dubioasa. Clar ca barbatii trecuti de o anumita varsta vor femei tinere, dar nu pentru relatii intelectuale?! Nu am invatat nimic in atatia ani de cosmopolitan si satc si oprah?!?!
3. Am un cosmar, cel mai creepy, care imi da insomnii, nu mai pot inchide ochii noaptea in care ma bantuie. E cu un nene care se uita la mine cat dorm. A aparut anterior twilight, deci nu m-am autosugestionat. Am ajuns sa tin o bata langa pat, so stay out of my room at night pentru ca sunt intr-o cruciada sfanta impotriva fantomei care ma bantuie si nu ma sfiesc sa aplic corectii fizice mwhahaha. Deci, faptul ca nenea stalker shede la tanti in camera si o "priveste duios" in timp ce doarme... numai romantic nu e.
Completare
4. Am uitat despre partea cu "he`s plain ol` dead". Cum ai putea sa saruti ceva care e mort?! I just don`t get it. Apoi, daca tot suntem la capitolul schimb de fluide, imagineaza-ti cum ii miroase gura unuia care suje sange toata ziua... horrible.

Astea fara sa intram in discutia despre femeia cu drepturi ciuntite si intelect asemenea care are nevoie de protector masculin care sa o ghideze, god frobid sa se impiedice odorul...

Caraghios.

Ps. simt nevoia sa reiterez intrebarea care ne bantuie pe multi: Ce face edward cand bella e pe rosu?!
PPs. Sunt complet de acord cu cei care au creat filmuletul.

duminică, 30 mai 2010

In my dream life

Pe o terasă umbroasă, cu accente dărăpănate, pavată cu teracotta, pe care se caţără caprifoi mirositor, cu vedere la ocean, de la care vântul aduce miros sărat şi de uşoară putrefacţie, într-un vechi şezlong din metal acoperit cu perne uzate de mătase se odihneşte o doamnă bătrână între visare şi trezie, amintindu-şi de vieţile pe care le-a înghesuit în timpul hărăzit ei. Purtând aceleaşi rochii uşoare de zeci de ani, bătrâneţea ei nu are nevoie de lucruri noi. Sandalele cândva albe, acum sunt crem, rochia cândva verde smarald, acum e gri cu accente verzui, doar perlele mari, grele îşi păstrează strălucirea, devin chiar mai lucioase, parcă mai mari odată cu trecerea anilor, absorbind viaţa doamnei care le poartă cu fidelitate. Toate astea sunt acoeprite de o capă din parfum deosebit, nici floral, nici fructat, nu ai putea spune ce-i dă mirosul, ai putea bănui că este doar mirosul natural al fiinţei ireale din şezlong, iluzie pe care a construit-o cu greu în zeci de ani de cochetărie, dar care acum nu mai are valoare.

vineri, 28 mai 2010

Drama unei fashioniste inchipuite


Asta se întâmplă dacă joci un personaj fashion icon, presa mondială îţi cântă ode garderobei (între noi fie vorba, garderobă aleasă de o echipă de stilişti). Concluzia e că crezi că la 50 de ani mai poţi purta o coadă de păun în cap fără a părea ridicolă, că poţi să-ţi summon tinereţea înapoi trudind la sală ca un salahor şi mâncând câte o frunză de salată la două zile. Vei arăta ca un salahor de 50 de ani, atâta tot. Trist... mai ales când victima e o femeie frumoasă, cu o carieră înfloritoare, care părea destul de sigură pe ea încât să nu se lase purtată de complexe închipuite.

Mad men - cu si despre stil

Tot scriu aici de-o vreme despre modă, trenduri, diferite forme de corp feminin, ce ne vine bine fiecăreia, faptul că moda nu se adaptează realităţii că nu suntem toate modele şi nu prea e purtabilă.
Biblia mea, fântâna tinereţii de unde-mi alimentam imaginaţia fashion era, până recent, Sex and the city-serialul. Finalul a venit neaşteptat de repejor şi nu prea se mai aplică ce am învăţat eu acolo. Filmele satc sunt hidoase(nu intru în detalii).
Recent, am descoperit un nou serial, mad men. Nu mi-am dat seama ce mă atrage la el, că personajele masculine sunt misogine, fetele sunt gâsculiţe care au nevoie de protector şi îmi zgândăre feminista interioară. Dar stilul, stilul dragii mei e superb.
Am mai zis pe aici că nu am probleme de greutate, că fac sport, că mănânc corect, dar şi că nu pot să-mi percep corpul obiectiv. Îmi adaug colăcei de grăsime unde nu există, i cringe când realizez că nu am consistenţa plasticului ... sunt o femeie zăpăcită, cum suntem toate. Această latură a mea iubeşte moda din mad men unde femeile nu sunt slăbuţe şi totuşi sunt frumoase, hainele le vin bine, nu au complexe. Chiar şi imaginea distorsionată pe care o am despre mine ar putea arăta bine, chiar frumoasă, asta ador la serial.
Acum poze:
Gagica asta nu e nici slabă, are şi pieptul puţin prea mare şi reuşesc să o style frumos. Cred că e o lecţie!

joi, 27 mai 2010

Vara - aceasta cruda amanta


Iubesc toate anotimpurile, iarna e ziua mea, crăciunul, zăpadă, gheaţă, sporturi de iarnă, primăvara sunt sătulă de atâta frig şi apreciez fiecare grad în plus, florile, fluturii, toamna e frumoasă, e mai răcoroasă, frunzele roşii... Vara are calităţile ei incontestabile, îmi place să port sandale, rochii, să fac plajă, să mă duc la bazine, să port ochelari de soare mari şi frumoşi să mă duc în concedii... daaaaar, şi asta e ceea ce uit în fiecare iarnă în care invoc căldura verii, vara apar şi cetăţenii miroşitori a transpiraţie, pedichiurile catastrofale - copitice, ies la iveală zonele nedefrişate de mii de ani, varicele, pielea crăpată de pe călcâie, domniţele care îşi arată beaverul aproape...

Se tot fac campaniile minunate despre băutul apei, despre mişcare şi legume. Deja le-am văzut destul, cine vrea să bea apă deja bea, cred că şi-au atins scopul şi ar trebui înlocuite cu o campanie despre bun simţ şi decenţă.
Nu e de bun simţ să agresezi oameni inocenţi cu urâţenia ta. Vedem destule, nu avem nevoie şi de imaginea bătăturilor tale expuse în săndăluţe care să ne bântuie visele. Nu zic că trebuie să fim toţi Heidi Klum (promit că o să fiu cea mai cuminte dacă mă trezesc mâine Heidi Klum...), dar nici să ne oripilăm reciproc când am putea remedia situaţia cu un efort minim. Sunt soluţii, dacă îţi e prea greu să-ţi îngrijeşti (nu să-ţi aduci la perfecţiune, nu să-ţi vopseşti), să-ţi cureţi unghiile de la picioare, poartă adidaşi, pantofi închişi. Dacă *pedichiura* ta va produce un atac de cord ... încadrarea juridică e lovituri cauzatoare de moarte şi se pedepseşte cu închisoarea (explicaţie: victima îţi vede unghiile, are un şoc-lovitura- care îi produce moartea mwhahaha, dacă aş fi procuror...).

Apoi cetăţeni transpiraţi miroşi la tot colţu. Nimeni nu vă cere să arătaţi bine, să fiţi trendy, tricourile de la cora care se vând căte trei sunt bune. Renunţaţi la cămăşile din lycra sau din acryl sau din ce-or fi. Bumbac, antiperspirant, apa astea sunt cuvintele cheie. Nu deodorant scump, brutu e bun, doar să fie. Nu poţi ajunge la nivelul domnului care aproape m-a paralizat azi, în aer liber, de la 2 m, fără a persevera...

Nu cer eforturi, sau sofisticare doar igienă. Va veni ziua în care domnii şi doamnele cu arome şi pedichiuri vor face grevă că de ce statul nu-i protejează de ciumă, de meningită şi alte asemenea când ei se spală o dată pe an, că ştim cu toţii că apa nu face bine la sănătate...

miercuri, 26 mai 2010

I`m queen of the world

Tocmai am primit rezultatele analizelor pe mail. Sunt impresionata de progresul serviciilor, sigur, am platit cu caruta mai micuta de bani pentru ele, la un laborator privat,dar numai faptul ca nu trebuie sa ma duc intr-un interval de timp imposibil pentru a le "ridica" merita!

No, si in analizele astea ... incercuit cu negru ... este cifra reprezentand colesterolul meu... si e maare si trigliceridele... sunt mari. Ceea ce pe mine ma depaseste. Fac sport cate doua ore de trei ori pe saptamana, ma alimentez corect cu fructe, legume, lactate. Nu mananc carne de porc decat foarte rar, nu mananc slanina, untura, sarmale sau alte asemenea niciodata. Nu mananc fast food, nici chinese food. Calcaiul lui Achile sunt dulciurile, dar voi renunta la ele. Deci eu, the bionic woman, am colesterol...

SI medicii specialisti in boli de nutritie cum e si colesterolul meu sunt nebuni! Ar vrea sa mancam o frunza pe zi, sa bem 2l de apa si sa fim sanatosi! I can feel the abys watching me.... simt arterele blocandu-se.... simt ceasul ticaind

vineri, 21 mai 2010

Despre defecte si pseudocalitati


Nimeni, la nici una dintre multele scoli pe care le urmam in timpul existentei, nu se invata cel mai important lucru, sa ne autoevaluam, sa facem un bilant al defectelor si calitatilor, nu de alta, dar sa stim ce sa evitam si ce sa scoatem la inaintare. Nimeni nu e perfect, de fapt cred ca, dupa ce tragem linia, toti suntem cam la acelasi nivel, dar de ce sa insistam sa ne afirmam intr-un domeniu pentru care inzestrarile nu ne ajuta?! Maybe it`s just me, dar prefer sa stiu la ce sunt buna si la ce nu, vreau sa imi fac viata cat mai usoara, fara lupte cu morile de vant va rog!!

No, zilele astea, cu sperietura impozitului progresiv, cu bau-baul cresterii tva-ului si apoi cu usurarea simtita cand s-au gasit solutii, m-am lasat atrasa in discutiile cel putin pasionale pe aceste subiecte. De obicei nu ma ating subiecte atat de indepartate si nu ma implic in discutii emotionale cu diversi, am facut o exceptie(din pacate) pentru povestea zilei...
Aici facem legatura cu titlul, unul dintre marile mele defecte este faptul ca zic prostii fara sa ma cenzurez cand ma simt investita intr-o discutie contradictorie. Scap porumbei care pot sa raneasca sau sa ma urmareasca pana-n mormant atat sunt de adevarati si de bine tintiti. Sunt constienta de asta, de aia evit sa ma pasionez de sibiecte populare si sa ma implic in dezbateri pur teoretice. De obicei sunt cel mai diplomat om, am vocabularul care-mi permite sa reformulez ideile astfel incat sa nu aiba nici macar un strop de agresivitate, stiu sa comunic pareri contrare fara a parea ca atac, stiu sa sustin conversatii fara a atinge subiecte sensibile, cu atat mia mult, fiecare perla scapata e mai socanta si e tinuta minte, chiar daca se intampla o data pe an. Porumbelul anterior a fost eliberat la lansarea daciei logan, intr-o discutie cu niste cunostinte care (eu nu stiam asta) tocmai luasera un credit pentru a-si achizitiona masina visurilor ... hulita(de mine) dacia logan ... Glumele mele acide la adresa marcii in general si a masinii ... i-au facut sa nu mai vrea sa ma salute pe strada, dupa ce s-au enervat pana la lacrimi si la imposibilitatea de a mai articula cuvinte. A, asta e alt declansator al rautatii din mine, cand vad ca pe interlocutor il pasioneaza subiectul incat se enerveaza pana la mutenie... Asa am ajuns sa fiu cunoscuta in oraselul de bastina ca snoaba, inganfata, cu nasu` pe sus, rece, neprietenoasa, neimplicata in relatii interumane... un fel de nazist modern.
Si nu e vina mea, nu discriminez (cu exceptia prostiei si a lipsei umorului, ceea ce e clar ca-i caracteriza pe cei doi numiti), am prieteni mai putin favorizati de soarta dar care work their asses off to get there si nu e vina mea ca unii se simt lezati de glume.

Concluzia e ca zisul adevarurilor nu a ajutat niciodata pe nimeni si ca simtul umorului e o contraventie cel putin. In curand vom fi si noi incaltati cu politically corectness* si nu vom mai avea dreptul sa zicem chiar nimic iar vocabularul se va limita la un nou limbaj de lemn adaptat erei moderne si notiunii proaspete de egalitate si fraternitate.

* ideea de politically corectness probabil apartine unora fara simtul umorului si fara posibilitatile intelectuale de a se "apara" in alt fel de glume, peste 10-20 de ani sa le multumim acestor scanduri intelectuale pentru limitarea posibilitatilor lingvistice si comice ale omenirii.

joi, 20 mai 2010

the world`s gonne insane



Stiam ca e ceva gresit de cand m-am trezit azidimineata. Am simtit o schimbare in forta... echilibrul universului a fost ... dezechilibrat(?).
Am gasit stirea asta http://www.catwalkqueen.tv/2008/06/karolina_kurkov.html ...
In toiul problemelor mele adolescentine care aveau ca obiect corpul meu am identificat femeia perfecta, cea mai frumoasa, cea care as fi vrut sa fiu eu, sursa tuturor complexelor mele... ok, u get it. Idealul, zana, e Karolina Kurkova si i-am ramas fidela ;¬ .
Acum citesc ca unii spun ca e grasa?! Wtf? Femeia ideala, grasa?! Model pentru Victorias secret, grasa?! Cum sa aiba celulita? (pe langa faptul ca she probably is not human) E perfecta!

In ce lume traim daca unii frustrati spun ca cea mai frumoasa femeie din lume e grasa?! Serios!!!

Cu şi despre slăbit


Ca toate femeile, am trecut şi eu prin purgatoriul complexelor legate de corp, că nu toate erau legate de greutate, unele erau legate de înalţime, de grosimea gleznelor, de albeaţa pielii... etc, că e un sac fără fund.
Din fericire m-am deşteptat cu timpul şi am acceptat că, la 23 de ani nu mai cresc în înălţime, că poate cândva voi consulta un chirurg plastician pentru a-mi corecta unele defecte care nu pot fi remediate altfel, dar cu privire la cele 5-6 kg în plus chiar pot face ceva. Şi nici măcar nu a fost vorba doar despre câteva gk suplimentare, ci despre formă. Mă aliniez trendului prezidenţial for stating the obvious: La 23 de ani, corpul nu mai e, nu se mai comportă ca la 15, orice se depune mai uşor iar defiing gravity nu mai e ceva inclus în pachet. Deci, dacă nu vrei să ai consistenţa unei meduze, trebuie să iei măsuri. În plus, am ajuns cumva într-un spital, unde mi-au făcut analize de toate şi am constatat că am colesterolul puţin mărit, wtf?! Nu mănânc grăsimi, nu fac excese, dar, din cauza bolii care mă adusese în spital nici prea mult sport nu făceam şi toate caloriile suplimentare se transformau în colesterol.
Urmare a tuturor celor enumerate, am adoptat, cam acu un an, un regim de viaţă diferit. Zic regim de viaţă pentru că include sport şi dietă. Dieta nu e una dintre clasicele care durează două săptămâni, iar în a treia săptămână victima se îngraşă cât alţii-n câţiva ani. După ce am primit analizele îngrijorătoare am vizitat nutriţionişti. Ce am constatat e că domnii/doamnele sunt mai hipnotizaţi de măsurile extreme decât fetele de 16 ani care se văd modele. Jeez, m-am îngrăşat pentru că îmi place să mănânc şi tu vii cu soluţia să mă alimentez doar cu salată 3 săptămâni?! Şi în a patra vei fi lângă mine când voi fi vlăguită, frustrată şi dornică de îngheţată? Credeam că scopul vostru e să ne aduceţi definitiv pe drumul cel drept, nu să slăbim pentru moment. De fapt slăbitul e doar un efect secundar, sănătatea ar trebui să fie pe primul loc.

Eu am început cu sport, inot şi fitness, cam în fiecare zi. Rezultatele nu se văd în prima lună, poate nici în a doua, dar scopul meu e să fiu sănătoasă iar sportul e baza. Aveam scolioză, acum nu mai am, colesterolul nu se mai vede (îl cercetez regulat) şi, deşi mai fac excese culinare, acestea nu se depun imediat. Am muşchi tonifiaţi, ceea ce, din punctul meu de vedere e mai estetic decât picioare schiloade şi pline de celulită.

Pe lângă sport, am încercat să mănânc sănătos, mâncăruri neprocesate, legume, fructe şi în porţii mici.
Fără a mă simţi ca o fantomă, fără a fi leşinată, am reuşit să slăbesc, să mă menţin şi să arăt bine. Din punctul meu de vedere nu dietele de 2-3 săptămâni, de o lună, restricţiile alimentare sunt soluţia. Trebuie un plan care să fie urmat toată viaţa iar scopul e sănătatea, că sunt corelate.

miercuri, 19 mai 2010

am visat si cronica unei dimineti ... umede.

Ca eram urmarita de niste neni care voiau sa ma omoare, dar erau mai mult academia de politie decat bourne, si foloseau bazooci si in loc sa ma nimereasca pe mine, distrugeau obiective turistice din diverse tari iar, in consecinta, presedintii tarilor respective au decis sa-mi interzica mie accesul in ograda lor si, la sfarsit, ma certam cu sarkozy, ca nu prea ma interesa de elvetia dar in franta chiar voiam sa mai merg. Oricum, era comic.

M-am trezit la 7, chiar in mijlocul unei discutii aprise cu presedintele frantei, pentru a merge la analize. Ploua, pantalonii mi-s uzi. Nu am mancat nimic de dimineata, nu am baut apa, cafea, nu am avut voie sa ma spal pe dinti. Acum stiu cum se simte Jessica Simpson... A trebuit sa iau cash de la un bancomat al unei banci de care nici nu am mai auzit, era verde. Nici nu vreau sa ma gandesc ce comision am platit. Am tinkle intr-un pahar de plastic apoi am turnat cu grija "produsul" intr-o eprubeta... gross... pe care am inmanat-o unei domnisoare asistente care s-a dovedit a fi foarte iscusita cu acul. Domnisoara mi-a franjurat o vena, m-a exsanguinat in vreo 10 eprubete de forme si marimi diferite pe care a insistat sa vad ca e scris numele meu goody!!!
Mi-a pus dop la vena, mi-a spus sa-l tin acolo si m-a expediat ... she didn`t respect me in the morning ;S.

Acum mana m-i dureroasa, nu pot ridica nimic greu... geanta... pacat ca nu sunt shiva cel cu o mie de brate... ca pe ploaia asta... o, da , si la chinese e inchis ... damn u world! damn u!

marți, 18 mai 2010

Am visat

Habar n-am ce am visat azinoapte, dar m-am trezit agitata, trista si cand am vazut un porumbel aterizand pe cablul de telefon agitat de vant, mi s-a parut ca imi amintesc ceva.

Intelepciunea populara

Pentru orice situaţie, orice problemă există un dicton distilat din experienţa milenară a popoarelor, sau doar a poporului român, I'm a little confused about that. Deci, soluţia salvatoare, oricât de adânc suntem înfipţi în rahat of our own doing, putem lua de pe raft zicala potrivită care ne va ghida pe drumul lin către salvare.
Poate aş avea mai multă încredere în perlele de înţelepciune a nemţilor, sau francezilor, dar în ale românaşilor noştri... trebuie să fii cel puţin naiv să îţi pui speranţa. Adică, hai să aruncăm o privire în urmă, minunatele fapte de vitejie preaslăvite de profi de istorie sunt nişte sughiţuri, un nene ţăran conduce alţi neni ţărani în fugărirea unei armate aflate deja în retragere, un nene indecis îşi schimbă părerea de 100 de ori până ajungem de partea perdantă, un popor care caută gratificaţie instantanee nu are curajul propriilor convingeri, sau nu are convingeri deloc, şi îşi schimbă partenerii cum bate vântul.
Excuse me, că nu vreau sa fiu aşa. Tragedia mea e că sunt diferită de majoritatea semenilor mei, am idealuri, ţeluri şi instinctul de conservare îmi spune că nu vreau să fiu batută de homo neanderthalus pentru că sunt intelectuală şi a auzit el la antena 3 că intelectualii sunt diavolul.
Am renunţat la ideea de a educa pe cineva, de a mă mai mira că oamenii aleg mizeria când cu efort minim pot trăi mai bine. Nu mă mai surprinde că suntem mai comunişti decât în 1989, că oameni tineri şed în cur şi aşteaptă tătuca stat să le rezolve problemele. E o perioadă mai grea, nu mai sunt joburi pe garduri, dar se găsesc, iar a munci nu e o ruşine. E ruşinos să te sinucizi lăsând nevasta şi copiii să ducă creditele pentru plăşmi, e o ruşine să ameninţi, ca miner, că te duci la Bucureşti. By the way, dacă ăştia chiar se duc la Bucureşti şi nu îi aşteaptă *aleşii* cu armata română, aşa ciungă cum e ea, apoi eu o să ating un nou grad de amorţeală... şi voi mai câştiga o nouă categoria socială care să-mi fie indiferentă.
Bugetarii sunt un mănunchi de prunci plângăcioşi de la grupa mică. Nimeni nu le-a spus că le micşorează salariile, exprimarea a fost că se reduce fondul de salarii cu 25%. Nimic nu îi opreşte pe majoritatea, care îşi susţin capacitatea profesională să îi denunţe pe cei incompetenţi(care le distrug reputaţia), pe cei care iau şpagă(care nu fac altceva decât să arunce cu noroi în această categorie socială altfel model de moralitate), pe beţivi, pe lichele, pe beizadelele care au salarii umflate. Îmi închipui că nu e uşor să dai afară bugetari, dar adunând *incidente* la locul de muncă... cred că există şi la ei sancţiunea concedierii. Aşa că, dragi bugetari, de ce nu vă apăraţi singuri, că nu sunteţi albe ca zăpada toţi.
Cu pensionarii situaţia e asemănătoare. Da, au contribuit, da au muncit şi e dreptul lor să li se plătească pensiile. Dar nu au un contract cu statul în care să existe un cuantum minim care le este datorat, şi noi suntem în aceeaşi situaţie. Oricum, nu cere un efort prea mare să îţi dai seama unde merg banii din fondurile de asigurări. Numai poveştile auzite de mine despre pensionari de 'boală', sau ecuaţii complicate pentru a munci doar câteva luni şi a rămâne apoi un an în şomaj, sau despre concedii medicale pentru probleme grave iar beneficiarul se lăfăie sănătos în staţiuni... Nu e un sac fără fund şi, dacă a fost vreodată un moment oportun pentru a deveni cetăţeni buni şi a ne îndeplini obligaţiile cetăţeneşti acesta este, când drepturile noastre pecuniare depind de asta.

Sfatul meu e să mai lăsaţi înţelepciunea populară, că niciodată nu ne-a adus nimic bun, şi să faceţi ceva, orice!

duminică, 16 mai 2010

Reguli de politete la telefonul mobil

Ţin minte foarte bine cand eram mică şi am fost învăţată cum să răsound şi să vorbesc la telefon. Când sun, să salut, să întreb daca e familia ... şi dacă da, să rog să-l cheme pe ... la telefon. Dacă nu e familia căutată, să îmi cer scuze şi să închid. Când răspund, să întreb cine e la telefon pentru a putea spune persoanei căutate cine o caută. Apoi au urmat chestiile complicate, micile minciunele pentru cânt părinţii nu aveau chef/răbdare pentru unii.
Dar nimeni, nimeni nu ne-a dat o cărticică de reguli pentru telefonul mobil. Acesta daor a apărut şi noi l-am folosit după ureche...
Chestia cu întrebatul dacă e familia ... nu se mai pune, că e telefon personal, deci întrebi Radu? sau Ion?. Oricum, să începi să trăncăni fără să saluţi şi să fii sigur că vorbeşti cu persoana bună nu e ok. Să crezi că interlocutorul te ia la băşcălie când îţi spune că nu e Ion şi că habar n-are cine eşti nu e comic. Cum toţi cocă şi piţi au telefon, se întâmplă şi telenovele adevărate dintr-un număr greşit.
Parcă am nostalgia zilelor când era scump să vorbeşti la telefonul mobil, atunci măcar nu eram ţinuţi până la limita răbdării să ascultăm poveşti insipide despre bebelaşi, şoareci, purici ... E mai nepoliticos să plictiseşti interlocutorul decât să închizi telefonul! Şi regula asta se aplică oriunde.
Unii se supără dacă le resping apelul. De fapt asta e un mesaj: sunt ocupat, nu pot să răspund acum, dar am luat la cunoştinţă că m-ai sunat şi, imediat ce ies din situaţia care ma împiedică, îţi voi returna apelul. Eu fac asta des pentru că mama, de iexemplu, ma sună de 100 de ori, până răspund... ca picătura chinezească, persevereazp până cedează inamicul, adică eu. Nu e o jignire, nu te resping pe tine ca persoană, doar amân conversaţia. E acceptabil să insişti imediat după respingere, doar dacă arde blocul, daca s-a prezis cutremur, daca vine ţunamiul, dacă erupe vulcanul ... u get the ideea, în nici un caz pentru că pisica are un purice.
Nu răspund la beep-uri sau la numere ascunse. Nu sunt CIA-FBI şi nu sunt despul de curioasă pentru a-mi pune pe cap cine ştie ce perv căruia îi place să sune oameni necunoscuţi(am experienţe neplăcute).

That's just me.

sâmbătă, 15 mai 2010

Put that in your pipe & smoke it

Azi-noapte am visat ca eram cadana din haremul unui tiran nebun. O, nu, don`t ger me wrong, nu era nimic placut, cu tente erotice si putin bondage, doar stres, lipsa de control asupra propriei vieti care e la totala dispozitie a unui dezechilibrat care isi omora nevestele din cele mai imprevizibile motive.
Am visat cu un suferind de lepra din care ramasese doar trunchiul, mainile si picioarele erau complet... roase. Era doar un trunchi si un cap supurande.
Am visat cu vapoare care mergeau pe uscat.
Am visat cu vegetatie exotica si abundenta.
Am visat cu pasari frumos si bogat colorate.
Am visat ca am riscat furia tiranului pentru a ajuta pe cineva. Am visat ca imi foloseam diplomatia renumita in cercul cunostintelor pentru a impaca furia nebunului si pentru a ajuta lumea.

Oare ce inseamna? Sunt stresata, stiu, dar am controlul asupra existentei mele. Nu depind de nimeni, oricum, de nimeni asa de imprevizibil.

vineri, 14 mai 2010

What pushes my buttons

Sunt un om calm, echilibrat, care ştie să-şi controleze temperamentul. Nu zic... am furiile mele, am stările mele neplăcute, am tristeţile mele, dar cu ce m-ar ajuta, sau i-ar ajuta pe alţii să le fac publice?
Am decis că nu vreau să mor prematur, nu vreau atac de cord sau cerebral indus de ... ce-o fi şi acţionez în consecinţă. Dar mai există un motiv care fie mă face să ma înfurii până văd roşu-n faţa ochilor, fie mă face să mă scufund în cea mai neagră depresie, animalele.

Nu pot să ascult, să văd ceva despre animale fără să am o reacţie. Sunt fata nebună care cunoaşte toţi câinii din cartier, pe unii după nume, celor cărora nu le ştiu numele le-am dat altele. Şi vorbesc cu ei când ne întâlnim, îi scarpin, ne cunoaştem. Pisicile sunt mai timide, mai rezervate, dar am relaţii şi cu unele dintre ele. Toate animalele astea au personalităţi diferite, au felul lor, un căţel alb şi creţ se ascunde după portiţă şi sperie trecătorii ;D, un câine gigantic seamănă cu Godzilla, pare fioros, dar, de fapt, e uriaşul blând.
Dramele oamenilor mă ating foarte puţin, poate doar ale rudelor apropiate mă interesează, dar la nivel intelectual. Concluzia mea este că noi ne facem totul, dar totul, cu mâna noastră. Ne ia banca apartamentul- pentru că ne-am scufundat în credite inutile pe care nu le puteam acoperi nici măcar la acel moment, ne ia statul salarele - poate nu trebuia să ne angajăm la stat în ideea că vom avea o viaţă comodă, bani şi zero stres iar, dacă nu ne convine, putem oricând să plecăm şi să ni se dea bani în funcţie de performanţă yeda yeda. Dar căţeii au foarte puţin control asupra a ce li se întâmplă, nu au nici un strop de egoism, de aia dramele lor mă impresionează până la lacrimi.
Da, câinii comunitari sunt o problemă, dar ei sunt doar efectul. Pentru remedierea eficientă a situaţiei este necesară identificarea cauzei. Părerea mea e că sursa problemei e înmulţirea necontrolată a animalelor. La ţară, unde-mi am eu rădăcinile, când câinele/pisica face pui, bunica le găseşte părinţi adoptivi, in nici un caz nu îi abandonează pe uliţe, dar asta cere efort. Am văzut îngrijorător de mulţi vagabonzi cu trăsături de câini de rasă, fie forma, fie culorile. Dacă populaţia actuală e exterminată, sunt convinsă că, în câţiva ani vor apărea alţii, treptat, pentru că e mai uşor să abandonezi căţeii decât să sterilizezi, e mai uşor să abandonezi decât să găseşti altă casă iar, în lipsa educaţiei, noi vom face ce e mai uşor, fără să ne gândim la consecinţe, iar când va reveni ziua asta în care câinii vagabonzi ne vor îneca, ne vom da cu fundul colectiv de pământ şi vom cere statului să rezolve problema pe care am creat-o yet again.

Susţin sterilizarea, nu numai a vagabonzilor, ci şi a câinilor cu stăpân cu excepţia celor care aparţin unor crescătorii. Argumentul cu pierderea vitalităţii nu stă în picioare, am un motan castrat... care face legea printre motanii întregi din cartier, mă întreb ce ar fi făcut dacă nu l-am fi castrat. Şi proprietarii de câini ştiu cum e în perioada de împerechere şi cum arată câinele lor după ce se termină, bătut, umflat, infectat.
În situaţia în care sterilizarea chiar nu e posibilă, sacrificarea civilizată, în condiţii umane, probabil costă mai mult, dar e o opţiune. Sub supravegherea unui observator independent, fără ca fondurile să fie "redirecţionate" către suv-ul cuiva, ştiu că e trist, dar e acceptabil.

Iar noi, aceia care stăm pe margine şi privim impasibili cum o organizaţie se zbate pentru nişte suflete, să ne gândim cine ar putea fi următorii indezirabili. Istoria ne învaţă că prima dată când se încalcă o regulă e mai greu, dăţile următoare umblăm pe cărări bătătorite şi deciziile grele vor fi abia un sughiţ al conştiinţei. Zic că de la câini la bolnavi cronic (care nu produc nimic, mai şi consumă resursele statului şi sunt un pericol constant de "contaminare") nu e aşa un pas mare... iar următorii pot fi pensionarii (după ce minţile luminate ne vor povesti cum dreptul la viaţă se termină la 70 de ani, nici nu ne va mai gâdila conştiinţa)... apoi diverşii care nu se încadrează perfect în societate (homeleşi, gay, "agitatori").
Nu zic că mâine vom fi lipsiţi de drepturi, e un proces de durată, dar întotdeauna începe de undeva şi eu vreau să ştiu cine va organiza acţiuni pentru a-mi proteja mie dreptul la viaţă când se va decide că sunt inutilă şi indezirabilă!

miercuri, 12 mai 2010

All the fat talk


Obezitatea, sindromul metabolic, colesterol, diabet ... media ne ingrozeste zi de zi cu efectele nefaste ale ingrasarii. Nu sunt pro-fat, doar ca e obositor sa fii considerata targetul acestei campanii neincetate, precum o picatura chinezeasca. Toate revistele (pe care, by the way, nici nu le mai cumpar) insista si revin asupra acelorasi subiecte: cat de rau e sa fii gras, cat de bolnav esti daca esti gras si metode de a evita/corecta slabiciunile care te-ar putea sau te-au adus deja la forma infama de gras. Se vilizeaza cuisineul, a manca e ceva rusinos, faptul ca ti-e pofta de ... (a se completa cu orice fel de mancare bun) e o dovada de slabiciune, toti ar trebui sa fim niste robotei care se alimenteaza automat cu o cantitate mai mica sau mai mare de combustibil. Poate ar fi mai usor si ne-ar feri mai bine de scapari daca s-ar scoate cu totul de pe piata mancarea si am fi aprovizionati periodic, dupa necesitati atent calculate, cu portii de fuel.

Newsflash people, mie-mi place inghetata, fructele, mancarea buna. Le apreciez, cateodata fac excese dar ma duc la sala sa le corectez. Ma bucur de mancare asa cum ma bucur de orice aspect al existentei mele si chiar nu am chef sa tot citesc cum ar trebui sa mananc cu rusine. Urmatoarea idee tampita ar fi ca trebuie sa-mi fie rusine ca sunt o fiinta sexuala. Oameni buni, abia am iesit din evul mediu intunecat si voi vreti sa ne puneti in spinari diverse rusini inventate?! Si sa va mai si cumparam revistele?!

Cred ca noua boala a mileniului nu e obezitatea, asa cum se incearca a ne convinge, ci ideea de a avea o relatie complexa cu mancarea sau cu orice altceva. Singura regula in viata e sa ne simtim bine, facem ce ne place, mergem la joburi pentru a ne permite sa facem chestiile care ne plac. Nu jobul e scopul, ci ceea ce poate cumpara jobul. Totul, si coafatul si fardatul de dimineata, si mani-pedi, si condusul pot fi activitati aducatoare de placere. Atunci de ce am priva mancatul de acest statut. Mai ales ca a devenit o arta perfectionata in timp. Fara a-mi fi rusine recunosc ca apreciez un fel de mancare bun, poate fi hiper-caloric(termen apreciat de reviste) sau hipo-caloric. Am fost in Franta, iat frantuzoaicele alea recunoscute mondial pentru siluetele lor, chiar sunt slabe, dar apreciaza mancarea. Deci presararea unui praf usor de rusine peste spaghete nu le face mai putin ingrasatoare. Efectul asta il obtii mergand la sala dupa ce le-ai mancat.

Suntem o rasa de frustrati sau suntem pe cale sa devenim. Ne interzicem placerile. Facem din job, a carui menire era sa fie acel mic sacrificiu pentru a ne putea permite hobbyurile, un scop in sine. Lasam tot felu de voci acorporale sa ne induca rusini pentru ca apoi, pentru o miiiica taxa, sa ne poata salva miraculos de rusinea pe care ne-au indus-o. Iar asa-zisii experti nutritionisti ne dau solutii caraghioase. Chiar se asteapta cineva ca un om normal sa manance numai salate verzi si tarate inmuiate in apa toata viata?! Are u serious? Poate ar trebui sa va consultati cu psihologii din vecini...
Si e mai usor sa arati cu degetul decat sa identifici si sa rezolvi problema. De ce am rade de copilul gras? De ce nu am incerca sa educam parintii inconstienti? De ce nu am inlocui orele de religie cu educatie culinara, sa stie aia micii ca o punga ce chipsuri e echivalentul necesarului lor caloric zilnic si ca se depune sub forma a 2 kile de slanina?

Asa ca idealul meu e sa fiu sanatoasa si nefrustrata culinar. Mananc de toate, cu masura si fac sport pentru a da jos spaghetele, inghetata si ce-mi mai trece mie prin cap. Oricum nu voi atinge niciodata perfectiunea fotosopata, luminata, fotografiata profesionist din paginile revistelor. Nu ar fi inposibil sa ajung la greutatea individei, doar ca ar fi mai greu sa ma lungesc la inaltimea ei si cum nici nu visez la asa ceva ... de ce mi-as face complexe. Iar ideea ca un anumit tipar e frumusetea, vezi blonda, slaba, pneumatica, bronzata, la americani e hilar. Oare dupa ce majoritatea vom fi mici pamele andersoane, care va fi noua gaselnita? Sau cocalarii vor ofta de fericire ca nu mai trebuie sa aleaga, ci pot s-o ia pe prima de pe trotuar?
Cred ca din marea de clone, eu voi fi usor de recunoscut: satena, mica de inaltime, cu ochelari si razand. ;D
Si da, sunt unele mai grasune decat mine dar si mult mai frumoase, pe care le invidiez din tot sufletul.

P.s. De ce se sinucid modelele? http://jezebel.com/5537103/model-noemie-lenoir-hospitalized-after-suicide-attempt
P.p.s. http://www.definatalie.com/

luni, 10 mai 2010

Lumea vazuta dintr-un ford Ka


O, da, sunt mandra soferita a unui ford ka si se are ca asta spune tare multe despre mine. De exemplu, colegii mei soferi stiu sigur ca nu provin dintr-un cuib cu pile, stiu ca nu am motor puternic, pot sa isi inchipuie ca sunt fata (sau un baiat confortabil cu sexualitatea lui) si pot sa isi imagineze ca nu am pretentii de sofer mirobolant. Concluzia, Ka-ul meu ii face pe restul soferilor mai cinstiti.

Concluziile mele dupa ultimul drum mai lung urmeaza:

1. Posesorii de casa pe roti incearca sa-si `astampere` un complex. Oricum, de fiecare data cand sunt in vecinatatea unui Q7 (si cand zic Q7 includ toate masinile din aceasta gama, scumpe, gigantice, cu iz de offroad*) am simturile in alerta, sunt neincrezatoare in abilitatile colegului meu de drafic de a-si stapani masina. Si nu am o idee preconceputa, doar am avut experiente ciudate cu acesti domni/doamne. Sa exemplificam, nu e un comportament acceptabil sa conduci si in localitate si in afara cu 70 km/h cand soseaua e buna si libera. Un nene ma depasea in localitate (eu cu 60) doar pentru a fi depasit in afara cand un ka putea sa mearga cu 100,120. Alt nene vine viteaz, ma depaseste apoi incetineste la viteza mea. Vede o curba... reduce viteza brusc si dramatic. Apoi, daca un ka nu strangea asa din sfincter... un Q7, cu stabilitate incomparabil mai mare simte nevoia sa franeze de parca i se deschisese poarta iadului in fata?!
Imi pare rau pentru masinile astea, ca sunt convinsa ca mai mare rusine decat sa te conduca un nepriceput nu e.

2. Soferii de tir sunt adevaratii gentlemani moderni. In timpurile astea ciudate cand femeile se descurca singure, schimba becuri, castiga bani, conduc masini, si nu mai simt nevoia de a li se deschide usile, de a fi salvate constant** de un protector masculin, gestul cuiva de a te lasa, in trafic, sa iesi din a tight spot, de a-ti face loc sa intri in fata lui cand depasesti e culmea romantismului si a cavaleriei.
Si aceste gesturi nu le fac cizelatii, culturalizatii, finii, sclifositii de la care te-ai astepta. Nu, astia intra in contact cu grobianul interior in trafic, ei sunt cei care urla, fac gesturi vulgare, franeaza brusc. Iar cei cu Q7 sunt plaga zilelor noastre in traficul metropolitan. Pe langa ca ocupa loc cat alti 3, nu stiu parca, nu se stiu incadra, ocupa 2 benzi si 3 locuri de parcare.
Dar soferii de tir, pe care pe nedrept ii clasificasem eu in babuini si gorile fc gesturi surprinzatoare. Fara a arbora orgoliul de mascul alfa ranit, un nene tirist mi-a facut loc in timp ce-l depaseam pe el si pe antecesorul lui(bad girl!!!) sa ma refugiez intre ei in situatia in care nu-mi reuseste manevra. Colegii lor cu masini mici ar fi accelerat, ar fi tras stanga de volan, m-ar fi depasit aproape atingandu-mi oglinda (sa ma invete ei minte, ca locul femeilor, chiar daca nu mai e la cratita, oricum nu e in fata lor cu masina).

3. Spre deosebire de cumnatii lor cu Q7, nenii*** conducatori de limuzine uriase, proiectate pentru a fi conduse de sofer pentru ca ocupantul sa se relxeze, conduc cu adevarat nenfricat. Astia nu franeaza inoportun, cand te depasesc nici nu ai vreme sa vezi culoarea, daramite modelul. Astia sunt haiducii soselelor. Ma intreb cum vad gropile sa le ocoleasca... poate au vre-o aplicatie la mastodont.

4. Dar adevaratii soferi buni sunt ascunsi in masinile middleclass. In opeluri, volkswagenuri, forduri care nu epateaza, dar una ca mine se intreaba ce motor or fi avand incat depasesc Q7?! Dar, da, astia sunt adevaratii regi ai soselelor.

In concluzia urmatoarenu prea am incredere, ca stiu ca am ceva impotriva daciilor logan, dar am impresia ca soferii lor incearca sa demonstreze ceva constant... si asta inseamna ca au un complex, sau mai multe... Oare ce complex au soferii de dacii logan?!?!?!

Si o urare, pentru cel a carui minte luminata a fatat ideea de a pune dungile alea albe transversale care ar trebui sa incetineasca si care le-a pus si pe banda de iesire din localitate(de ce sa discriminam?) si pe banda de urcare ... ia tu nene minunat treci peste toate si-nainte si-napoi cu un dildo striat infipt adanc in rect!!!!! Ca din cauza ta acum ceva zdrangane subtil la mine-n Ka.

*MeLeuri (mercedes clasa M, dar de cand un coleg m-a intrebat daca am vazut meleul si eu am cascat gura... mi se pare mai potrivit), X5, Tuareguri, diverse toyote...
** cateodata, sa fii salvata e exact de ce ai nevoie
*** again, nu am idei preconcepute, dar am dubii ca o femeie ar vrea sa isi faca public statutul social conducand un mastodont pe care stie ca va veni vremea sa-l si parcheze, sa ii faca rca, sa plateasca impozit la el

Ps. Meet my love-car.

vineri, 7 mai 2010

Şi eu care tot vreau să mă bronzez


Uitaţi oameni buni de aspectul plăcut al caramelului. Albul smântână e atuul nostru(al meu, de fapt).

On how appologies don't simply erase everything

Bărbaţii şi femeile, dar mai ales masculii atotputernici, cred că dacă recunosc că au greşit şi îşi cer iertare, totul va reveni, magic, la situaţia anterioară şi nu numai că nu vom mai avea motive de supărare, dar ar trebui şi să le fim recunoscătoare pentru gestul măreţ.

Hollywoodienii îşi înşală nevestele cât timp sunt însărcinate, fie că sunt fotomodele, îşi abandonează amantele- mame ale copiilor lor, au fantezii cu oribilităţi tatuate head to foot care nici nu prea se mai încadrează în specie... iar apoi, cu puppy eyes ... îşi prezintă scuzele heart felt, ne descriu suferinţa pe care le-a cauzat-o lor aventura, dar toate acestea nu înainte de a fi ameninţaţi de individe cu dezvăluirea indiscreţiei sau confruntaţi cu solicitări pecuniare în schimbul discreţiei temporare.

Câtă ipocrizie să apari spăşit imediat după ce duduia- obiect al afecţiunii tale te ameninţă cu publicarea probelor pe care ai fost destul de idiot să i le laşi - cu nevosta şi copchilul ca un căţel certat şi arborând durerea simulată şi principiile familiste rănite.
Nu, chiar dacă ai nevastă şi copii nu eşti mai bun decât panarama cu car te-ai încurcat. De fapt ea e mai bună, că măcar ea recunoaşte cine e, uneori poţi chiar să-i citeşti litteraly pe frunte cine şi ce e, spre deosebire de tine care susţii chiar şi după ce ai fost prins cu mâţa-n sac că de fapt eşti un campion al moralei care a greşit şi el o dată.

By the way, concluzia a tot ce zic aceşti cavaleri curajoşi e: poor me, I fell into a vagina and now I'm in terrible pain and I'm so sorry.

joi, 6 mai 2010

Shamerii

Oamenii care înfloresc de fiecare dată când au ocazia să ruşineze pe cineva, care nu ratează momentul oportun pentru a atrage atenţia asupra defectelor altora şi a se urca pe piedestal pentru a fi admiraţi de masele inexistente sau nepăsătoare.
Toţi avem un parazit de ăsta. Al meu insistă să-mi arate cât e el de martir şi cum se sacrifică pentru a remedia erorile rezultate din imperfecţiunile mele, cum strânge el scama, agrafa, firul de praf pe care eu, în neglijenţa mea, l-am lăsat în dezordine.

Se împiedică în detalii insignifiante pentru noi, care avem hobby-uri adevărate, arătând perfecţionismul care-i caracterizează şi care ne ocoleşte pe restul. Cum mai ziceam, perfecţionismul este o pseudo-calitate ca şi modestia. Nimeni nu se lauda că are OCD... sau, oricum, dacă te lauzi cu aşa ceva, mai ai şi alte chestii în neregulă.

Mă întreb ce satisfacţie poţi avea în calitatea ta de muscă bâzâitoare care irită pe toată lumea?! Că, până la urmă aşa ajungi să fii tratat, zvânturat cu o palmă...

Concluzia mea e că îşi merită viaţa lipsită de alte satisfacţii şi împănată de frustrări.

miercuri, 5 mai 2010

Relaţia om-maşină


Adică relaţia mea cu ka-ul meu multiubit.

Nu sunt o şoferiţă bună. Sunt prima care recunoaşte această realitate uşor-verificabilă. Asta nu mă opreşte să îmi iubesc, ney, să îmi ador ka-ul.
Pentru necunoscători, obiectul afecţiunii mele e un ford KA, negru, drăguţ şi bine-mergător.
Ne completăm perfect, el e mic, eu am probleme cu aproximarea distanţelor, el nu e foarte puternic, eu sunt predispusă să mă las furată de viteză, el consumă puţin, eu nu prea am chef să investesc averi în benzină şi aşa, pot spune cu mâna pe inimă că mi-am găsit jumătatea ;D .

Îmi place să-l conduc, mă face să mă simt liberă. Îl conduc atentă la sentimentele lui, pentru că sunt convinsă că e a sentient beeing şi că dacă-l enervez, se strică. Îi schimb consumabilele, exasperez lumea care lucrează în domeniu cu lipsa mea de cunoştinţe esenţiale unui şofer şi cu dorinţa de a răsfăţa kaul. Dacă eu mă duc pe la coafor, mani-pedi, el de ce să nu se ducă la schimbat ulei, schimbat cauciucuri, că toaleta i-o fac eu. Cine are încredere în sălbaticii de la spălătorii?! Moi, mândră proprietară de curte, o folosesc pentru răsfăţarea kaului.

Cred că cea mai mare calitate a kaului meu e că mă face să mă simt atotputernică, intangibilă, aptă de a produce schimbări dramatice în lumea înconjurătoare. Da, mă identific cu maşina şi, dintr-o individă de un metru ş-un jniţel, mă transform în ceva de metal... maaare şi relativ fioros ;P.

Toate avem nevoie de un Ka.

Selfesteem

Sau iubirea de noi înşine, aş putea să spun că e chiar demnitatea, respectul pe care ni-l purtăm sau nu.
Am impresia că dintotdeauna, campaniile publicitare, panourile gigantice, copertele revistelor, centerfoldurile, filmuleţele jucăuşe de la tv, pop up-urile sunt ţintite doar împotriva selfesteemului fiecăreia dintre noi. Trebuie să fim perfect tonifiate, trebuie so avem exact nuanţa potrivită de bronz, trebuie să folosim cremele cele mai fanteziste şi scumpe pentru că, nu-i aşa, trebuie dar trebuie să fim veşnic tinere.
Singurul lucru pe care trebuie să îl facem e să acceptăm că niciodată corpul nostru nu va arăta precum beyonce fotoşopată, pielea noastră va avea pori şi firicele de păr transparente, indiferent ce cremă vom folosi. Nu e ok să îţi plângi de milă că nu ai fost înzestrată natural cu picioare de 1.5 m. Eu am puţin peste 1.5 as it is şi, recent, am acceptat că nu voi fi gazela zveltă care ţopăie prin reclame.
Peste tot suntem încurajate să urmărim îmbunătăţirea materialului slab cu care ne-a înzestrat natura. Genele trebuie să fie bogate, cu volum, ne-lipite, tenul catifelat, proaspăt, liftat, luminos, buzele pline, apetisante, strălucitoare, părul voluminos, mătăsos. Şi, bineînţeles, toate aceste atribute, modesta de tine, le poţi dobândi cumpărând mascara, fond de ten, ruj, şampon. Şi, bineînţeles, rezultatele nu sunt satisfăcătoare, nici comparabile cu cele din reclamă.
Dar asta e o strategie de marketing, nu e ceva personal.

Ce mă deranjaza cu adevărat e atitudinea noastră faţă de imperfecţiuni. Pentru a ne aduna fărâmele de respect rămase după asaltul gazelelor perfecte, parcă avem nevoie să lovim şi noi în cineva şi mai puţin perfect. Ziceam în postul anterior că nu vreau să fiu asaltată de micile detalii care ar trebui să fie secrete ale fiecăruia. Mă refeream la varice, candidoze and such. Că sunt chestii pe care nu le poţi ascunde, nu sunt sub controlul tău şi asta e.
Am citit un articol http://www.definatalie.com/2010/05/01/you-cant-bully-me-out-of-my-skinny-jeans/ şi sunt perfect de acord cu autoarea. Nu numai că nu există solidaritate feminină, dar, după ce am îndurat asalturi repetate la aspect, ne îndreptăm şi noi împotriva celor mai năpăstuiţi. Şi de ce am face asta? Pentru că e mai uşor? Părem mai subţiri dacă arătăm cu degetul pe cineva mai grăsun?

Ia fiecare să-şi vadă de propriile kile în plus sau de propriile boli alimentare, aşa zic eu.

marți, 4 mai 2010

Încercări şi praguri

Am, vara asta, un examen greu. De fapt cred că i s-a format o aureolă de dificultate de către colegii mei absolvenţi care au încercat şi au picat glorios. Cred cu tărie că vremea şpăgii şi a relaţiilor a apus(nu zic că mijloacele alternative au dispărut complet) şi orice examen, orice job, orice chestie supusă concursurilor, poate fi câştigată de cel care ştie cel mai mult, de cel care a muncit îndeajuns. Aureola de care ziceam o fi rezultat din experienţele negative a celor care au "încercat", urmând înţelepciunea din moşi strămoşi.

No, deci, ce vreau eu să zic e că învăţ cu spor, muntele de cărţi pare că creşte, nu scade cu trecerea timpului, îmi place să mă documentez, îmi place domeniul, dar undeva, in ză back of my head, am un dubiu... mă roade o nesiguranţă.
Pentru a mă motiva, voi expune aici, sub protecţia anonimatului, avantajele mici ale luării examenului.
1. independenţă, faptul că mă voi muta în alt oraş
2. avantajele pecuniare
3. îmi voi schimba laptop-ul, nu că ăsta ar avea ceva, dar va trebui să fie mai mobil şi nenea pe care îl am acum are ecran de 17" şi e cam mărişor şi greucean. Fără a mă dezminţi, vreau unu' roş' şi cu ecran de 15 şi să-i ţină bateria for ever.
4. voi investi într-o nokia sau samsung maaare cât o zi de post, cu touchscreen şi-sau tastatură qwerty cu wireless. acum am samsung corby cu tastatură qwerty, fără wireless.
5. ştiu că mi-ar plăcea jobul şi ar fi şi bine plătit, nu ar presupune ca eu să-mi lăţesc fundul 12 ore pe zi pe un scaun ergonomic and I would love that.

Mai adaug când îmi vin idei. Şi nu zic despre ce e vorba, că sunt superstiţioasă and the last thing I want is tu jinx it. Mă gândesc să adopt o pisică neagră pentru noroc, mi-am cumpărat accesoriile papetăriice norocoase... I went all the way for this.

I like my coffe with milk

blog.urbanoutfitters.com/files/the_cute_show.jpg

And some honey, I might add.

Aşa că, suflete fremătânde, nu insistaţi să mă poluaţi cu detaliile scârboase.. aa sorry, intime ale vieţii voastre. Sincer nu mă interesează starea zonei voastre inghinale, God bless că mă pasionează doua zone inghinale, una e a mea şi e normal, cealaltă e a jumătăţii. Dacă nu aveţi pedichiura făcută, recomand călduros pantofi închişi în faţă. Dacă aveţi ciuperci ale piciorului, trataţi-le nu povestiţi nevinovaţilor despre ele. Călcâiele crăpate şi pielea întărită nu se asortează cu sandale şi sunt impardonabile că acum iezistă creme şi instrumente.

Şi da, părul de pe picioarele zvelte se vede. Nu toţi ne vom concentra privirile de şoimi asupra gleznelor tale, deci un fir, două merg, dar dacă ai un gazon adevărat crescut şi doi mm e prea mult.

Toate avem celulită, dacă ai peste 15 ani, si bmi peste 18, ar fi bine să renunţi la idea de a purta hotpants în public. La ştrand e cumva acceptabil, dar prin oraş... nope că nu eşti suprafaţa lunară.
Părul pe mâini e inestetic precum cel de pe picioare. Nu e acceptabil. Dacă te depilezi pe picioare, nu discrimina... dacă nu, şezi în peşteră că nimeni nu o să-ţi ducă doru'.

Tenul, trebuie să ţinem minte că fondul de ten nu rezolvă acneea. Sunt creme, soluţii, tratamente, medici, dar o tonă de fond de ten nu ajută, vei arăta doar ca un clovn trist.
Machiajul nu trebuie să semnalizeze precum un semafor lovit de streche. Dacă se vede că eşti machiată, something's wrong. Trebuie să pari efortlesslly striking ;D.

Dar first and foremost, oameni buni, faceti duş. E cel mai ieftin şi simplu truc de înfrumuseţare. Poţi fi ileana consâzeana daca miroşi ca vasile-muncitor în construcţii după o tură grea.
Igiena pare a fi o artă uitată, cu toatele ,şi aici includ şi reprezentanţii comunităţii vecine şi prietene, ştim să ne machiem, accesorizăm, asortăm, exfoliem, bronzăm, yeda yeda dar unele par să fi uitat că nici cel mai fragrant parfum dior, cea mai scilicioasă pudră nu înlocuiesc spălatul şi nu pot acoperi mirosurile emanate.

În lipsa altei posibilităţi de educare, pot doar să sper la o ploaie torenţială şi neaşteptată şi să hope and pray să nu mai fiu bombardată cu detalii dubioase şi nedorite care se vor întipări în memoria mea idioată şi mă vor bântui prin rotaţie 'till the end, că eu nu prea uit chestii. Dacă tot nu vă puteţi abţine, my friends, măcar mai puneţi lapte şi miere peste and I shall be eternally gratefull.

luni, 3 mai 2010

Neliniştea mea

Azi noapte, mai spre dimineaţă, am visat, ca de obicei cu lux de amănunte că am cancer la sân. Nu am văzut recent nici un film, nu am citit nici o carte a cărei eroină să sufere de aşa ceva, deci nu cred că mi-am indus visul.
Şi era aşa de amănunţit, cu medici, asistente, spitale, părinţi, prieteni, reacţii, sentimente, analize, operaţii, neputinţă.
M-am trezit îngrozită, nici nu cred că eram complet dezmeticită când am început să-mi palpez sânii. Nu am nici un lump.

De câteva zile mă simt aşa de obosită încât aş intra în hibernare dacă ar fi după mine. Azi am băut cea mai tare şi mai mare cafea din lume şi... totuşi ... am impresia ca juma din creier îmi doarme. Poate sunt sleepwalker, poate azinoapte am umblat prin tot oraşul terorizând lumea.

Sunt o ipohondră. Recunosc, sau măcar sunt borderline. Am identificat o bubiţă pe talpa dreaptă. Nu am mâncărimi, dar voi trece pe la farmacia pe care o îmbogăţesc constant să mă consult cu doamnele, sigur au ele soluţia.
Am văzut o emisiune scârboasă pe nat geo despre paraziţi. M-a îngrozit. Nu am putut schimba canalul, parcă eram hipnotizată de scârboşeniile alea. După am avut mâncărimi de piele all over. Nici nu vreau să mă gândesc la posibilitatea de a avea aşa ceva. O dată am luat preventiv medicamentul ăla groaznic împotriva paraziţilor intestinali. Mă îmbolnăveşte.

That's me, and my worst nightmares.

sâmbătă, 1 mai 2010

The black hole

Azi e 1 mai muncitoresc, sarbatoarea preferata a romanilor, afara e soare si 26 de grade iar eu ma simt ca un cadavru plutind la 20 m adancime in intunecimile lacului belis.
Somebody help me