Relaţia om-maşină

Adică relaţia mea cu ka-ul meu multiubit.

Nu sunt o şoferiţă bună. Sunt prima care recunoaşte această realitate uşor-verificabilă. Asta nu mă opreşte să îmi iubesc, ney, să îmi ador ka-ul.
Pentru necunoscători, obiectul afecţiunii mele e un ford KA, negru, drăguţ şi bine-mergător.
Ne completăm perfect, el e mic, eu am probleme cu aproximarea distanţelor, el nu e foarte puternic, eu sunt predispusă să mă las furată de viteză, el consumă puţin, eu nu prea am chef să investesc averi în benzină şi aşa, pot spune cu mâna pe inimă că mi-am găsit jumătatea ;D .

Îmi place să-l conduc, mă face să mă simt liberă. Îl conduc atentă la sentimentele lui, pentru că sunt convinsă că e a sentient beeing şi că dacă-l enervez, se strică. Îi schimb consumabilele, exasperez lumea care lucrează în domeniu cu lipsa mea de cunoştinţe esenţiale unui şofer şi cu dorinţa de a răsfăţa kaul. Dacă eu mă duc pe la coafor, mani-pedi, el de ce să nu se ducă la schimbat ulei, schimbat cauciucuri, că toaleta i-o fac eu. Cine are încredere în sălbaticii de la spălătorii?! Moi, mândră proprietară de curte, o folosesc pentru răsfăţarea kaului.

Cred că cea mai mare calitate a kaului meu e că mă face să mă simt atotputernică, intangibilă, aptă de a produce schimbări dramatice în lumea înconjurătoare. Da, mă identific cu maşina şi, dintr-o individă de un metru ş-un jniţel, mă transform în ceva de metal... maaare şi relativ fioros ;P.

Toate avem nevoie de un Ka.