Relaţia americanilor cu propriul tonaj

http://cdn.buzznet.com

Precum relaţia cu mâncarea, relaţia cu greutatea pe care o avem cu toţii trebuie să fie simplă, adică pe prima o mănânci pentru ca ţi-e foame iar pe a doua poţi să o schimbi prin sport si dacă nu mai mănânci ca porcu'.
Colegii noştri de specie, americanii, au distorsionat şi au umflat ambele relaţii. Astfel, mâncarea devine un refugiu pentru sufletele sensibile, un remediu pentru răni emoţionale, pentru frustrări, la ce-ţi mai trebuie psiholog-psihiatru-antidepresive, când poţi să îţi scufunzi necazurile într-un tort de ciocolată.
Iar în privinţa greutăţii, deşi niciodată mulţumiţi, de ce să facă altceva decât a interpreta ca atacuri orice comentarii conexe acestui subiect, iar acestor atacuri a le răspunde atât de agresiv încât devine scârbos?! Adica ce, chiar daca ai 200 de kile în plus faţă de greutatea normală, deşi normal că celor din jur chiar nu le pasă, că doar toţi avem probleme mai presante decât greutatea unora, tu eşti mândră de corpul tău şi eşti sensibilă precum un hemoroid iritat la orice comentariu real sau imaginar care poate sau nu să aibă legătură cu tonajul tău.
Noua exponentă a americanului de rând e Gabourey Sidibe, nominalizată la Oscar şi ale cărei braţe sunt mai groase decât picioarele unei femei normale. Bineînţeles că apariţiile ei publice au stârnit a shitstorm de comentarii privind greutatea, nu a ei, ci a americanilor în general. S-au găsit unii care să o felicite, că e grasă cât o maşină mică, dar e mândră şi sigură pe ea. Hai să ne plecăm ca societate în faţa agresivităţii comunităţii graşilor, să cedăm, iar în curând vom zice şi noi că am greşit profund şi, de fapt, obezitatea morbidă e adevărata frumuseţe.
Alţii mai breji şi având complexele lor, s-au luat de fată că arată ca un hipopotam îndesat cu forţa într-o rochie. Nici asta nu e calea de urmat, că doar nu ne afecteată cu nimic.
Iar o companie producătoare de pastile pentru slabit i-a oferit planul lor gratuit, pentru un an.
Eu zic numai atât, fata asta o fi talentată, o fi frumuşică undeva sub straturile alea de şunci, poate nici nu e vina ei că e aşa obeză, poate e bolnavă, dar, ce e cel mai important, peste orgoliul-platoşă al tuturor graselor, e că îşi scurtează viaţa cu fiecare kilogram suplimentar pe care îl cară după ea, că se sinucide încet şi acceptat social. Iar soluţia nu sunt pastilele minune, că dacă ar fi aşa de uşor, am fi toţi mărimea 0, ci sportul şi dieta sănătoasă.

Iar cât priveşte discriminarea obezilor, la urma urmelor ei au ales să fie complet diferiţi de restul semenilor lor, ei au ales să nu mai încapă în scaune, să nu îşi găsească haine, să nu poată fi susţinuţi de mesele de operaţie şi nu fac nimic pentru a remedia situaţia. Ar fi injust să cerem societăţii să se adapteze constant la tendinţele autodistructive ale unora pe care să îi şi salveze constant de ei înşişi. Iar ca angajator, nimeni nu cred că e atât de înţelegător şi empatic încât sa plătească pe cineva care evident a pierdut controlul asupra propriei persoane, nu are iniţiativa de a schimba ceva la el însuşi şi nu îşi poate rezolva problemele personale încât ajunge la asemenea pseudoremedii precum mâncarea. Deci, ca angajator, trebuie să fii nebun să îţi iei pe cap pe cineva semibolnav, cu productivitate scăzută.

Aşa că, hai să ne asumăm responsabilitatea pentru noi înşine, să nu mai dăm vina pe societate, că acţiunile sunt ale noastre.