Timpul liber

Tin foarte bine minte cum, in timpul liceului, un prof cam nebun si fooarte frustrat, decreta de pe piedestalul catedrei lui ca nu acum este vremea sa ne distram, acum este vremea sa muncim, va veni si timpul cand ne vom putea simti bine. O precizare, eram la cel mai bun liceu dintr-un oras mare, in cea mai buna clasa, eram niste mici genii, ce mai...
Nu puteam decat sa ma intreb cand va fi si vremea distractiei? Dupa liceu, in timpul facultatii, dupa ce lepezi cativa plozi, cand iti pleaca plozii la facultate, la pensie, in grrroapa?
Pe el nu l-am intrebat niciodata, ca era genul isteric si ar fi luat-o ca pe un semn de lipsa de respect sau chiar de rezvratire.
Oricum, ma gandesc ca omul traia dupa principiile pe care le propovaduia si daca frustrarea si isteria erau rezultatul, fuck that! Isi facea advertising potrivit.

No, acum am terminat chiar si facultatea si am avut grija sa echilibrez cumva tocitul cu timpul liber, ca altfel nu se poate. Cum, I ask you, poti da rezultate bune daca nu ai un hobby care sa iti faca placere? Ok, poate chiar si invatatul domeniului care iti place poate fi frumos, dar pentru echilibrul interior, toti avem nevoie de un hobby.
SI, mai ales, cum ar fi sa vezi una de 35-40 de ani in club tzopaind ca apucata. Si mai bine ar fi sa poarte si hotpants sau strapless tops.
Zic ca fiecare varsta are modurile ei de a se relaxa si e bine sa le faci pe toate, macar pentru a nu te intreba mai tarziu daca nu cumva ai pierdut ceva esential.

Acum, intrata in campul muncii, sunt altii care propovaduiesc stilul de viata dedicat companiei. Adica, fara viata personala, fara alte ocupatii, traiesti, respiri, iti bate inima, doar pentru companie, care e un fel de zeitate binevoitoare si iti da mia aia de euro cu care te amagesti ca poti cumpara restul de viata pe care o ratezi. Newsflash, daca ai smartphone, plasma, rimel dior (cam atat iti poti permite din 4000 pe luna, ca masinile de fite e scumpe si trebuie sa iei credit) nu inseamna ca ai o viata implinita si toate nimicurile astea nu compenseaza lipsa de prieteni, obezitatea care se instaleaza cu repeziciune, ca doar stai toata ziua pe scaunul tau ergonoic, in fata monitorului scump, in biroul tau modern si mananci chinese sau sandwich, sau cine stie ce.
Sa fim seriosi.

Asta vine dn partea unei workoholice adevarate, dar care prefera sa se vada rezultatele muncii ei si care se organizeaza.
Motivul pentru care am parasit eu multinationala este ca, desi eram perfect de acord cu orele suplimentare in timpul saptamanii, munceam si 12 ore iar 10 era minimul pe zi, eram complet impotriva muncii in weekend.
Echipa, acest nou concept HR pe care toti il utilizam cliseistic in CV-uri, a fost ce incetinea procesul. Cred ca o sa-mi rectific scrisoarea de intentie, da, lucrez bine in echipa, dar sa fie performanta, sau sa o conduc eu.

Imi vine sa strig catre cer: Nu, compania nu e viata mea, nu jobul nu ma implineste, Existenta mea e muult mai complexa decat niste tabele in excel, iar timpul meu liber, cat o fi si ala, este al meu si nu concep sa renunt la el!! Iar plata orelor suplimentare devine o gluma macabra de la o vreme. Cat ar trebui sa ne plateasca sa nu mai dormim, sa renuntam la relatiile interumane, la sanatatea fizica sau psihica. La fel cum un procesor are nevoie sa fie oprit din cand in cand, asa avem si noi.

SI, pentru toti roboteii care se lasa folositi pana la stoarcere, credeti ca cineva va va ridica statuie? Credeti ca va veni CEO-ul sa va tina de mana in spital cand sunteti in coma, credeti ca va veni lacrimand la inmormantare sau ca va denumi o procedura de lucru dupa voi! Wrong!
Lor le trebuie oameni sanatosi, puternici, cand nu veti mai indeplini standardele, hai pa!