Întreabă pe oricine pe stradă cum se simte, cum e, cum îi mai merge, cum stă treaba. Dacă omu' nu e ultimu' idiot, va mima o stare de bine sau de normalitate, dacă e o p*lă va trece direct la subiect. Oricum, şi ăla decent va ajunge fără mari greutăţi, la miez, adică la cât e el de nedreptăţit de soartă.
Deci e o regulă, nu am întâlnit pe nimeni care, la o cercetare la atentă, adică dacă întrebi ca şi cum chiar ţi-ar păsa, să nu îmi spună tot necazul vieţii lui, fără a-şi da seama că e idiot, caraghios, jenant, egoist beyond imagination.
Singura parte bună a valului de mediatizare a cazurilor disperate de semeni ai noştri care suferă de cancer mostly şi pe care statul crede de cuviinţă să-i trimită la tăticul lor de urgenţă, e că le dă acestor monştri de egoism care sunt oamenii un exemplu pentru comparaţie. Adică, hai să comparăm situaţia unuia care lucrează bine-merci, cîştigă ok, dar nu destul pentru a-şi lua noul telefon mobil ultra scump, sau una care nu îşi permite noua pereche de louboutinşi, sau ceva fără sex(un emo) care e depăşit de sensul vieţii, al universului, are mintea prea amorţită şi crede că e miezul din covrig cu un amărât care are leucemie, cancer la piele la 24 de ani şi o lună de trăit.
Ha? Deci nu aud. Cine are probleme?
Hai idioţilor în frunte cu mine să nu mai jelim o promovare, o plasmă, un gadget numai bun de folosit ca hârtie igienică când suntem sănătoşi, nici o rudă a noastra, prieten, iubit nu zace în spital, în agonie, fără a mai putea fi ajutat în vre-un fel.
Mai am o întrebare, de când demnitatea şi un pic de orgoliu nu mai sunt în trend? Era o vreme când nu ne arătam durerea şi era de toată ruşinea să ne ştie vecinul rufele murdare. Nu zic că e ruşinos să fii bolnav, dar ar trebui să fie ruşinos să îţi plângi de milă pentru rahaturi. Mai ales ar trebui să îţi fie ruşine să boceşti cu lacrimi de crocodil pentru nimic pe umărul unora care chiar au pentru ce să plângă, şomerii, pensionarii amărâţi, bolnavii, americanii obezi...
Promit că, atâta timp cât voi fi întreagă, nu ciungă, oloagă, sănătoasă, să nu mai pic în butoiul cu melancolie pentru că nu mi-a ieşit vre-un plan elaborat şi zăpăcit.
Nu a 100-a pereche de pantofi scumpi îmi va aduce echilibrul interior, nici măcar nu va impune un armistiţiu temporar între armatele care se înfruntă zilnic în capul meu.
Aşa că, noul meu slogan e să nu ne mai plângem de milă că, nu numai că, suntem penibili ci nici nu suntem chiar aşa de plâns!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu