De ce nu-mi doresc copii

-scurtă enunţare a motivelor la care mă gândesc acum-
1. Probabil cel mai important- nu am calităţi materne, sunt egoistă(fără glumă, fără falsă modestie) şi asta face parte din personalitatea mea. Nu am gena autosacrificiului. Pentru a simţi nevoia de a mă sacrifica, e necesar să identific valoarea superioară pentru care-mi dau cea mai mică libertate. Nu pot să întorc celălalt obraz, fără a fi beligerantă neîntemeiat, simt nevoia de a lupta pentru libertatea mea şi nu pot să nu mă întreb dacă ar fi corect ca un bebe să aibă de luptat cu dorinţa mea de neatârnare.
2. Îmi lipseşte optimismul orb care îi împinge pe unii să contracteze credite, să se căsătorească şi să se reproducă. Îmi pot doar închipui responsabilitatea pe care o ai ca mamă, iniţial de a menţine în viaţă o fiinţă neajutorată şi sensibilă, de a educa fiinţa pentru care eşti responsabil fără a folosi violenţă de orice fel astfel încât să fie adusă la un nivel acceptabil de civilizaţie. Nu ştiu cum aş putea să mă mai uit la copchilul meu dacă ar chinui animale sau daca ar fi homofob,violent,ultras religios and so much more... Ar merita aşa ceva? Nu vreau să îmi asum responsabilitatea asta crushing pentru 18-20 de ani.
3. Nu ştiu dacă l-aş iubi. La momentul reproducerii, pe lângă chestiile de pură întreţinere a spawn-ului, îţi mai asumi şi faptul că o să-l iubeşti dacă, bineînţeles, nu îţi doreşti un criminal în serie. Ar fi o cruzime să ai un bebe pe care să-l tratezi strict ca pe o responsabilitate. Iar eu cred că asta aş face. Din dorinţa de a-i oferi tot ce e mai bun şi de a-l feri de diverse, nu cred că aş avea disponibilitatea sentimentală de a-l mămi. Mî descurc cu responsabilităţile, le prevăd, fac tot ce se paote pentru a-mi face partea, dar e nevoie de puţin optimism orb pentru a fi o mamă iubitoare.
4. Nu răspund tare bine la rolurile atribuite mie din oficiu de societate. Nu sunt sexul slab, nu am nevoie de un cavaler salvator, sunt independentă, am încredere în judecăţile mele, îmi sunt suficientă pentru a fi fericită, nu simt nevoia de a fi apendixul cuiva, nu m-ar împlini să mă sacrific unui soţ şi ipostaza de incubator mi se pare revoltătoare pentru mine.

Fără a fi un luptător pentru feminism sau pentru orice altceva, înainte de a accepta orb un rol pe care surorile mele şi l-au asumat de milenii prefer să gândesc, sa văd dacă mi se potriveşte. Calea uşoară e să accepţi rolul care ţi s-a scris şi să te trezeşti peste 20 de ani nefericit, în acest caz nu e vina ta, nu a fost alegerea ta to begin with.
Am investit prea mult în educaţia mea, în mine pentru a mă reduce la roluri acerebrale.
Felicitări mămicilor! Vă admir, mă bucur pentru voi, dar nu e de mine. Cred ca aş plânge o săptămână dacă mi s-ar spune că plodul e realizarea mea de căpătâi...
Soooooooo this is for prospective husband: fără a exclude o minusculă posibilitate contrară, nu îmi doresc copii. Şi posibilitatea aia e acolo doar pentru ca urăsc sentinţele definitive.