Despre mine

Cluj-napoca
life in the chocolate lane

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

...nu e vina mea...

Nu ştiu cine e vinovatul, nu ştiu nici măcar despre ce este vorba, dar, repet, susţin şi întăresc: nu sunt eu de vină!

Şi, în cazul în care se găseşte un ţap ispăşitor, toţi vom admira de pe margine, precum romanii în colosseum, sacrificarea amărâtului care nu a ştiut cum să îşi acopere urmele.

Aş înţelege dacă reacţia asta ar veni din partea colegilor trecuţi de zilele zglobii ale tinereţii, dar nu le este comună numai lor. Probabil urmând exemplul celor mai în etate, cei sub 30 de ani preferă să găsească scuze decât să caute soluţii pentru salvarea sau îmbunătăţirea situaţiei.

Indiciu clar că omul a greşit: strigă din toţi plămânii, găseşte martori, jură pe Biblie că nu a greşit când nimeni nu îl acuză sau problema e atât de îndepărtată de zona lui de responsabilităţi încât nimănui nu i-a dat prin cap să îi impute scăparea.

De ce ne e frică să recunoaştem că o mai îmbulinăm? Nimeni nu e perfect şi când ne-am angajat, în cv nu scria că noi am fi excepţia iar fişa postului nu cerea omul perfect. Nu ne dăm seama că sunt situaţii în care e mai bine să cut your losses şi să găseşti soluţii boroboaţei?

Cred că rădăcina problemei este în atitudinea şefilor. Am fost martora mai multor incidente în care şeful a făcut un scandal monstru încât tremurau ferestrele clădirii, l-a ameninţat pe culpabil cu furia cerurilor (pentru o greşeluţă minoră care putea fi remediată) şi numai după o oră de asemenea furtuni cu descărcări electrice a convocat o şedinţă cu şefii departamentelor implicate în proiect(unii dintre ei aflaţi deja la limita lacrimilor) pentru a evalua pagubele şi a încerca redresarea situaţiei. Nimeni nu mai avea curajul să propună idei.

De aici izvorăşte abilitatea angajatului de a rezolva o singură problemă pe zi şi de a-şi păzi spatele full time.

Păcat că ultima activitate nu se plăteşte…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu