Despre mine

Cluj-napoca
life in the chocolate lane

vineri, 22 ianuarie 2010

Duşmani-mi poartă pică...


Citesc prin presa online o avalanşă de articole despre Honorius Prigoană. Punctul comun al acestora este maliţiozitatea scriitorilor. Ce avem oare toţi cu baiatu' ăsta?
Din câte stiu eu, a urmat o universitate prestigioasă din SUA, s-a întors în ţară în armură strălucitoare, pe un armăsar alb precum un cavaler rătăcitor să ne scoată din rahatu' în care ne-am băgat singuri. Sigur, e o beizadea clasică, dar admir la individ faptul că a muncit la facultatea aia situată în afara oricărei sfere de influenţă a părinţilor. Era foarte uşor să rămână aici şi, după câţiva ani de şcolire la o instituţie renumită la care tăticu' ar fi făcut o donaţie generoasă, ar fi căpătat o diplomă.

Oare nu ne roade să vedem că unu', la 24 de ani, sau câţi o fi având, oricum, puţini, muncind relizează atâtea. Bineînţeles, au avut şi părinţii un rol important, dar e meritul lui că nu a risipit ce i s-a dat precum atâţia alţii prim bambu sau cu piţipoance analfabete dar purtătoare de vuitoane. E meritul lui că nu e complet pe lângă subiect, e totuşi o evoluţie faţă de EBA.
E dureros să vezi că un om, la jumătatea vârstei tale, cum e cazul jurnaliştilor care scriu poveşti amuzante, are mai multe realizări decât vei avea tu vreodată.

E vina noastră că politicienii e nişte moşi alunecoşi, foşti securişti, dacă atacăm pe oricine care ne tezeşte complexele. Criticăm noua generaţie şi votăm tot oamenii serioşi care au o vârstă, alegând acelaşi rău cunoscut, din teamă de schimbare.
Preferăm să aruncăm cu noroi decât să admirăm. Ca popor, ne simţim atacaţi de succesul vecinului şi preferăm să facem glume proaste decât să ne apucăm de treabă.

Cu alte cuvinte, ca popor suntem nişte babe bârfitoare şi conducătorii noştri sunt exemplarele de frunte!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu