De la început vreau să precizez că sunt, probabil, mai sănătoasă decât media populaţiei, problemele pe care le descriu, deşi nu dau detalii, sunt uşoare. Cu toate astea am ajuns pe la medici destul de frecvent. Poate sunt ipohondră? Dar lăsăm posibilele mele dezechilibre psihice pe altă dată.
Oricum, ce voiam eu să zic e că medicii, contrar opiniei majoritare, sunt nişte oameni simpatici. Acum urmează experienţele mele din tinereţe...
Prima dată când am fost internată în spital, imediat după examenul de capacitate şi cel de admitere la liceu, aveam 14 ani. Mă aduce tata la Cluj, la medic, acesta se uită la mine şi decretează de pe podiumul lui de zeu atotputernic: O internez! Mâine, operaţia! În mine tremura inima precum în iepure. După această primă luare de contact, vine medicul în vizită în aceeaşi seară. Eu singură, că tata mersese acasă şi urma să vina mama a doua zi dimineaţa, când urma şi ca eu să fiu operată. No, şi nenea profesor doctor, mare somitate, vine să stea în poveşti cu mine că mă văzuse speriată şi singură. Şi îmi explică despre operaţie, cât o să dureze, că o sa fiu conştientă dar anesteziată, îmi povesteşte despre vacanţa lui, că încă era în concediu pe hârtie, despre câinele lui, despre fetele lui şi aşa, din iepure înfricoşat, am devenit şi eu om normal.
În timpul operaţiei, cam 2 ore, deşi era ceva delicat, doctorul nostru îmi povestea bârfele care circulau prin spital... Peste 2 luni când m-am dus la control, surpriză, nenea doctor mă recunoaşte pe hol... Operaţia a fost un succes şi eu sunt ok. Amintirile neplăcute sunt legate de spital, de paragina îngrozitoare, de insuficienţa materialelor. Dar oamenii mi s-au părut ok.
În Zalău, ma duc la alt doctor, unul pe care îl cunoşteam dinainte şi ştiam că nu e de calitatea obişnuită a medicilor din oraşul meu de baştină. În timp ce îmi rezolva problema, ăsta glumea, mă făcea să râd. Mi-a dat medicamente, motivare şi cartea lui de vizită, să îl sun la orice oră dacă sunt complicaţii. Mai târziu am aflat ce a zis despre mine, că am fost o sursă de bucurie în ziua lui nasoală, că înainte să mă consulte i-a cusut unuia nasul înapoi, că i-l muşcase porcul...
Ultima dată când am fost într-un spital, aveam o infecţie cu un bug nasol, avusesem febră de o lună, medicul de familie îmi dăduse tot felu' de tratamente cu antibiotice şi era şi în timpul sărbătorilor de iarnă. Aşa am ajuns la spital, unde o doamnă doctor de vreo 50 de kile mă internează cu forţa, că eu abia mă mai ţineam pe picioare, dar nu voiam să shed la spital. În 7 zile cât am stat acolo, m-am împrietenit cu asistentele, cu medicii... inclusiv cu portarul. Nimeni nu a vrut să ia şpagă, nici măcar bomboane sau cafea. În schimb mi-au căutat vene, că nu am, au avut toată răbdarea din lume cu mine şi am povestit.
Din toate experienţele mele cu doctori şi spitale am extras o singură concluzie: ăştia sunt oameni. Lucrează până pică, sau cât îi lasă conştiinţa pentru că, dacă ar fi omeneşte posibil, li s-ar cere să lucreze 24-7. Sunt prost plătiţi, dotările sunt slabe cam peste tot şi obiectul muncii, în cazul ăsta pacienţii, e groaznic. De fiecare dată când aud că medicii sunt măcelari, ma întreb cum a pus problema victima? Am auzit pacienţi needucaţi găsind energie să urle din toţi rărunchii la o asistentă care are studii superioare, uitând probabil că aceeaşi asistentă o să le dea injecţii peste juma' de oră. Noi ne enervăm din orice, câtă răbdare şi calm cerem de la oamenii ăştia? Dacă ne purtăm ca nişte scârbe cu oricine, prim ce merităm! La fel şi cu medicii şi asistentele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu