And apparently so do I.
Şi cred că toţi avem o multitudine de măşti pe care le scoatem la înaintare după cum credem că cere situaţia.
Mă întreba o prietenă trecută recent la o altă confesiune dacă ma simt mai bine ascunsă după măştile reprezentate de machiaj, vestimentaţie şi bijuterii, aş mai adăuga la lista ei parfumul, dar şi voalurile în care îmi învălui eul adevărat pentru a-l proteja de lume.
Fiica ideală, proaspătă, naivă, surâzătoare, puţin obraznică, admiratoare a domnilor maturi, prieteni ai părinţilor iese la iveală de fiecare dată când iau contact cu prieteni masculini ai părinţilor mei.
Altfel se pune problema când apar şi doamne. Aici devin ascultătoare, primitoare cu dragă inimă de sfaturi, admiratoare a stilului personal al doamnei, o adevărată periatoare profesionistă.
Când cunosc un tip care îmi place devin prinţesa răsfăţată. Joc rolul acesta precum un maestru pe scenă. Pictez o imagine atât de frumoasă încât alesul nu ştie cum să se simtă, intimidat, invidios sau sclavul meu. Povestea e adevărată, aleg detaliile pe care doresc să le dau şi par cea mai diafană fiinţă, plutitoare printre nori, fluturi şi petale de trandafir.
Iar la birou sunt o profesionistă desăvârşită, prietenoasă, până la un punct, respectuoasă, protocolară şi ţin la o etichetă când e vorba despre şefi.
Ni se spune că trebuie să fim sinceri, dar până unde ducem sinceritatea?
Îi răspund prietenei mele, oare nu e mai egoist să arăţi o imagine urâtă decât să te ascunzi, fie fizic, fie emoţional? Nu e un păcat contra simţului estetic să nu aplici fond de ten dacă ai un coş, sau mascara şi ruj pentru a fi mai frumoasă? Cum te poţi ascunde după o pereche de cercei? De ce am accepta să renunţăm la ce ne place?
Nu e egoist să umbli prin lume afişîndu-ţi durerea? Toţi suferim la un moment dat, dar de ce să ştie o lume întreagă? Pe mine orgoliul nu mă lasă să apar înlăcrimată pe stradă, tocmai atunci aplic culorile de război: anticearcăn, blush, pentru a proteja lumea de durerea mea. La câte lacrimi se varsă, dacă le-am recircula de fiecare dată, unde s-ar termina?
Sub ale mele millefeuilles este probabil un om normal pe care nici măcar eu nu îl cunosc bine, câteodată este un suflet rănit, câteodată durerea este atât de mare încât nu aş putea să o las la vedere.
Câţi dintre noi afişăm o mască lucitoare sub care este carne vie? Oare societatea ştie de ce o apărăm?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu