Sunt înnebunită după animale blănoase sau pănoase cu patru sau două labe. Deşi îmi sunt simpatici şoarecii, chiar şi şobolanii sunt terifiată de şerbi(solzoşi, fără labe) şi paianjeni(acoperiţi de ceva neidentificat şi cu o grămadă de labe).
Ce vreau eu sa zic e că, oricât de mândru, înspăimântător, serios etc e animalul, are personalitate, o poveste şi se bucură contagios dacă îi dai atenţie.
Buza neagră este motanul meu. Alb negru, ochi verzi, agresiv, orgolios, neprietenos, dar acum doarme lipit de piciorul meu, pentru că e prea demn să ceară să fie scărpinat sau drăgălit. Asta e firea lui, nu e câine, să umble coadă după stăpân şi nici pisică, să îşi arate sentimentele toată ziua, el e bărbat, demn şi, cîteodată are nevoie de afecţiune.
Un vecin are trei câini de rasă, talie mare şi doi căţei pe un teren îngrădit unde nu locuieşte, dar vine zilnic pe la ei. Câinii ăştia, înclusiv căţeii, par încruntaţi, serioşi şi puşi pe treabă. Fiind şi mari şi mulţi îi iei în serios când îi vezi. Drama lor e că sunt jucăuşi şi prietenoşi, nu e vina lor că asta le e fizionomia. Sigur că mai sapă şi ies de pe terenul lor, sau fac găuri în gard şi e caraghios să vezi căt de speriaţi sunt vecinii deşi namilele nici nu latră, sunt bine hrănite şi dau din cozi. Un copil de 5 ani îi mângâia, când l-a văzut mumă-sa a reacţionat de parcă ăla micu' se prostea cu o grenadă nu cu un animal de companie.
Cum am ajuns aşa de fricoşi? Oare nu toţi am venit de 2-3 generaţii la oraş? Oare nu avem ceva rude la ţară? Probabil bunicu' mulgea vaca şi noi ne strâmbăm delicat nasul şi urcăm pe scaun terifiaţi când vedem un câine. Snobism dus la extrem.
Recunosc cu mândrie că am stat la ţară cu bunica, am văzut şi chiar interacţionat cu vaci, oi, găini, porci şi tot felu' de alte lighioane şi nu m-au mâncat sau mutilat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu