Cu si despre scopuri in viata

Am 25 de ani, in toti acesti 25 de ani lumea apropiata si care crede ca are un drept asupra existentei mele ma intreaba relentlesly ce vreau sa fac cu viata mea, ce vreau sa ma fac cand voi fi mare (raspunsul era neschimbat: aviator, intrebarea urmatoare: de de nu doctorita?, raspunsul mi se parea evident), asa am ajuns sa ma gandesc la scopul meu in viata si la scopul pe care ar trebui sa-l am conform normelor sociale.

Avem o viata scurta, eu am ajuns cam la 1/3 din ea, timpul e cel mai de valoare lucru al nostru si evitam sa ne gandim la asta, doar timpul e ireversibil, averile pot fi recastigate dar tineretea sau viata, nu. Ce mi se parea si inca mi se pare ciudat e cum adultii evita sa se gandeasca la asta, timpul le fuge printre degete si ei ignora situatia aruncandu-se in munca fara scop, in hobby-uri fade sau in obligatii autoimpuse care nu fac bine nimanui.
Un scop dezirabil in viata conform societatii e construirea unei case. Aici nu prea am ce comenta, eu nu vreau sa-mi construiesc casa ci am gasit casa ideala, mai degraba palatul ideal interbelic, pe care vreau sa o cumpar si sa o readuc la splendoarea pierduta. Dar acesta nu e un scop in viata, e un mijloc catre un scop, acela de a tine curte, de a da cele mai stralucitoare petreceri, de a cultiva o societate, de a fi regina care m-am nascut pentru a fi. Casa respectiva va fi doar o scena a stralucirii mele, in nici un caz un scop pentru care as sacrifica chestii. Imi va aduce beneficii, ma voi bucura de ea si o voi folosi si abuza, in nici un caz nu o voi tine la pastrare eventual pentru viitoarele generatii.

Un alt scop asupra caruia societatea zambeste aprobator e reproducerea, caci e o viata irosita aceea din care nu a rezultat macar un brotac urlator si mirositor. Dar nimeni, nimeni nu se intreaba daca brotacul respectiv, caruia legea ii recunoaste drepturi de la conceptie, doreste sa se nasca si sa fie crescut in ambianta pe care i-o propun parintii. Zic ca ar trebui sa-i dam macar beneficiul dubiului in cazul in care parintii ii sunt abia iesiti din adolescenta si si-au luat cultura romantica din telenovele sau manele. Probabil majoritatea semenilor mei plonjeaza in inconstienta de la inceputuri pentru a bloca efectele exercitarii atributelor parintesti susmentionate. Zic ca inainte de a ne reproduce blindly sa meditam putin la ce ne-a displacut noua in copilarie si daca am putea sa remediem problema pentru a nu-i transmite brotacului exact aceleasi chestii care ne-au fost transmise noua, sa constientizam ca nu e precum o floare de apartament, ca viata noastra se va schimba, ca brotacul va deveni centrul universului nostru si ca, daca nu suntem capabili de a ne sacrifica majoritatea timpului liber, ar fi mai bine sa ne abtinem.

Averea e considerata un scop de dronele inconjuratoare, fals my dears, ce faci cand atingi pragul dorit? Iti propui sa acumulezi mai mult? Averea, precum casa, e doar un mijloc, nu un scop veritabil. Poate suna ilar, dar e adevarat, e nevoie sa stii cum sa cheltui bani multi, nu e suficient sa achizitionezi 100 de rapiri din serai si 100 de venuse din milo de gips. A decora o casa necesita mult mai mult decat bani, asta daca nu doresti sa o intesi de canapele si fotolii replici stil si piane albe care sa blocheze intrarea in camere.
De la un anumit nivel, casa, masina, sotia chiar sunt carti de vizita care pot sa-ti expuna defectele si slabiciunile cu o deosebita claritate si egalii tai le vor recunoaste si interpreta corespunzator. Averea e doar un mijloc care poate fi folosit de cei care au si fond, nu sunt doar forme, pentru a atinge un scop real.

Cariera e alt mijloc comun misrepresented ca un scop. Ar trebui ca, in contractul de munca sa fie trecut ca avertisment ca jobul e doar o activitate necesara castigarii banilor, in nici un caz telul unic al existentei cuiva. Da, poate sa fie placut, de fapt, utilizand atat de mult din timpul nostru constient, ar fi chiar trist sa fie neplacut. Acum e trendy sa spui ca traiesti pentru job, ca esti o femeie de cariera, parerea mea e ca e doar trist, inseamna ca nu ai prieteni si esti prea fad pentru a avea alte interese. E mult mai usor sa te arunci in munca pana la inconstienta, sa tragi in jug precum boii bunicului orbeste pana cineva iti zice sa te opresti.

Asa ajungem la scopul meu in viata, unicul meu scop in viata: fericirea. Asta exclude copiii pentru ca nu am altruismul si spiritul de sacrificiu necesar cresterii unui copil, s-ar putea sa ma reproduc cumva sau sa achizitionez un copil doar pentru a avea cui sa-i transmit my legacy, nu doar bunurile materiale, dar spiritul fericirii in care traiesc.
Pentru a fi fericita mi-am construit o cultura solida, pentru ca e credinta mea ca nu poti fi fericit atata timp cat nu stii ce au facut predecesorii tai pentru a evita greselile comune macar, pentru a-mi largi orizonturile si imaginatia. Am ales un domeniu oneros de activitate pentru a castiga suficient realizarii tuturor roadelor imaginatiei numite. Muncesc stiind care imi e scopul, vizualizand ce imi doresc asa e destul de dificil sa cad in depresii.
Nu imi e frica sa ies din tiparele clasice, imi asum responsabilitatea alegerilor mele, niciodata nu voi invinovati societatea sau parintii pentru nefericirea mea - rod al alegerilor proprii.
Nu imi leg fericirea de un nene, de o nunta, de un apartament, de o stabilitate iluzorie si nefericita care ma ingradeste si imi creaza un sentiment fals de siguranta prin crearea unei nesigurante generale.

Fericirea e singurul scop pentru care merita sa lupti.