Despre frumusete si amy winehouse

Faptul ca eu cred ca traim intr-o societate disfunctionala nu cred ca mai e o surpriza pentru tine, jurnalul meu fidel. Acum ca ne-am rezolvat unele probleme urgente, cum ar fi mancarea si ciuma bubonica ne lasa timp liber pentru a medita asupra altora si a ne crea unele noi si interesante.
Suntem obsedati de cumparat chestii inutile si de cum aratam.
Daca ne-ar ameninta moartea lenta si dureroasa ori de cate ori ne zgariem nu cred ca am avea timp si disponibilitate intelectuala sa ne preocupe obsesiv orice fir de par suplimentar. Doar zic.

Dar, pentru ca din nefericire inca ducem aceasta existenta in puf si eu ma integrez cu succes in aceasta societate, sunt si eu obsedata de ce se numeste frumusete.
Cand eram la gradi eram convinsa ca printesele din povesti, caci nu exista disney pe vremea aia aici, sunt ilustrarea acestei notiuni, ca frumusetea inseamna o tiara, par blond si ochi albastri. Iar eu, ratusca cea urata, eram satena cu ochi caprui. Am suferit enorm. Peste 20 de ani am devenit blonda chimic apoi mi-am redobandit uzul ratiunii si am revenit la saten.
In scoala generala, in clasa I to be exact, eram convinsa ca frumusetea e reprezentata de pompoanele albe dantelate pe care le purtau unele colege in par. Mama mea, despre care credeam in secret ca e mama vitrega a albei ca zapada, refuza cu cruzime sa-mi aplice semnul frumusetii spunand ca e ridicol. Am suferit needless to say si acum compensez purtand palarii si accesorii de par ciudate.
Apoi am vazut un costum la mare. Poate era de baie, dar eu l-as fi purtat in fiecare zi. Era cu roz, portocaliu, galben si negru si multe multe fodre. Era compus dintr-un sutien si o fusta minuscule, care nu acopereau nimic. Parintii mei tiranici au refuzat achizitionarea ansamblului, asezandu-se intre mine si fashion pentru prima data. Am plans.
Parul lung, extrem de lung a devenit urmatorul meu ideal. Pacat ca imi placea asa de mult la cuafor.
Trupul subtire m-a pasionat foarte mult timp, obsesie pe care am abandonat-o cu greu.

Karolina Kurkova m-a obsedat. Inca nu mi-a trecut.

Concluzia e ca suntem setate sa ne impiedicam in prostioare, sa ne dorim foarte mult ce nu putem avea si sa vedem un ogre in oglinda. Uitam ca suntem femei si ca niciodata un tip nu va scoate o lupa imensa din buzunar la prima intalnire pentru a ne inspecta critic fiecare por (daca nimeriti un astfel de exemplar, sunati la 112! trebuie spitalizat. apoi run as fast as you can, urmatoarea chestie pe care o poate scoate ar fi un bisturiu). Nu suntem din plastic si ar fi imposibil sa atingem perfectiunea.
In plus, toate gagicile din reviste si filme sunt dichisite si luminate si filmate in cele mai favorabile feluri. Foarte rar se intampla ca viata sa ne faca acest favor special. E nedrept sa ne judecam comparandu-ne cu ceva care nici macar nu exista in realitate.
Fara a crede ca sunt frumoasa, candva, in timpul adolescentei mele tumultoase, am ajuns sa ma plac.
Sunt foarte putini oameni cu adevarat frumosi. Care se trezesc dimineata si sunt mindblowing. Care nu au nevoie de retusari de nici un fel, perfectiuni ambulante.
De multe ori, frumusetile celebrate, inclusiv cele de la hollywood, nu mi se par satisfacatoare pur estetic. Tipele sunt prea cabaline, prea osoase, au fetele prea supte. Poate au picioarele lungi si trupuri mladii, dar si fata e parte din ansamblu.

Si am inceput sa ma intreb, daca as fi barbat, ce fel de femei mi-ar placea. Asa ajungem la amy winehouse care nu a fost frumoasa by any standard dar care a fost interesanta si unica. Daca as fi barbat, mi-ar fi placut ciudatele, tipele interesante care par sa aiba ceva de spus, nu cele pe care societatea le-a transformat in obiecte de decor (indoielnic). Asa cum imi plac hainele, cartile, picturile, imaginile care ma fac sa gandesc si sa-mi imaginez, mi-ar placea o femeie a carei infatisare sa-mi spuna ceva, orice, si nu o budinca de vanilie.

Am uitat cine spunea ca o femeie cu adevarat frumoasa trebuie sa fie cu adevarat urata, poate coco chanel, dar sunt in complet acord.