Oua rosii

Urasc ouale cu pasiune. Singurul moment cand ma apropiu voluntar de ele e cand le vopsesc inainte de sarbatorile pascale.
Si nu le vopesesc oricum, ci folosesc coji de ceapa si, cu grija si cu ajutorul dresurilor subtiri subtiri fixez pe fiecare ovul de galinacee doua frunze de buruieni atent selectate si asezate pentru efect estetic maxim.
Ulterior vopsiri, cand ouale sunt inca fierbinti, le dau cu slanina pentru a fi lucioase.
Tehnica asta am invtat-o de la bunica, nu stiu cum reusea ea sa fixeze buruienile, nu cred ca avea ciorapei subtiri si finuti la dispozitie. Nevertheless, ea a fost profesorul meu.
Ritualul de vopsire anuala a oualor dezlantuie o lume intreaga de amintiri din tinereti, despre sarbatori insorite, campuri stropite cu papadii, rochii albastre mariner, par lung impletit cu flori, cimitirul vechi din sat cu toti pomii infloriti si supravietuitorii veniti in vizita, biserica veche de lemn innegrita ca un reminder ca suntem toti datori cu ceva.
Bunica era motorul tuturor sarbatorilor. Aborda pregatirile extrem de serios. Ca un general, ne conducea pe mine, sora mea si bunicul in lupta cu cremele si salatele.
Bunicul era responsabilul pregatirii cremelor. Freca smantana pana o transforma in unt, deja bunicul picotea. Apoi punea in numitul unt zahar si, ideal ar fi fost sa-l amestece pana la omogenizare. Bunicul adormea la mijlocul actiunii. Dar, cu un instinct infailibil dat probabil de anii de convietuire cu bunica, ii simtea acesteia apropierea si, fara a se trezi complet, mima munca intensa atat de convingator incat nu starnea suspiciunile tiranitei.
Eu si coco pregateam ingredientele salatelor si a salamului de biscuiti. Nici o responsabilitate reala nu ni se dadea, inca nu castigasem increderea creierului care ne conducea pe toti cu mana de fier.
Bunica cocea paine si pupeze - colaci mici si draguti carora le punea ochi din boabe de fasole pentru mine si coco.

Acum bunica nu mai stie cine suntem si bunicul nu mai pregateste unt si creme.
Si lumea si-a pierdut farmecul.