Un motto pe care l-am auzit des în timpul liceului, era citatul preferat al dirigintei, profesoară de filosofie. La acel moment, mă plictisea, mă gândeam că e cel mai usor lucru, cine nu se cunoaşte pe el însuşi? Acum, după 6 ani, cred că e cel mai important demers pentru a fi fericit.
Egalitatea proclamată de francezi nu există, nu atât din motive de clasă socială sau financiare, ci pentru că noi, ca ansamble de calităţi şi defecte suntem unici, precum modelul zebrelor, nu vei găsi doi indivizi care să exceleze în aceleaşi domenii. Din acest punct de vedere suntem departe de a fi egali. Şi nu e vorba despre educaţie, care, până la nivelul liceului este egală, ci despre calităţile fizice ale creierului care îşi poate folosi mai mult sau mai puţin unele zone, despre musculatură şi reflexe, care îi ajută pe unii mai mult, despre chimia creierului care ne spune ce ne place şi ce nu.
Este puţin înfricoşător să stai de vorbă cu tine însuţi, este mult mai uşor să treci prin situaţii ca raţa prin apă fără a trage concluzii şi fără a învăţa nimic. Ne mândrim cu cât suntem de workoholici, dar şi munca nu este altceva decât un loc unde să ne ascundem de noi înşine.
Eu, în competitivitatea mea, mă luam la întreceri cu toţi, în domeniile în care excelau ei iar, la final ma dobora tristeţea când constatam că există în lumea asta cineva care mă depăşeşte.
Ulterior, am preferat să mă autoevaluez pentru a scăpa de complexe. În urma experienţelor acumulate, mi-am identificat calităţile şi zonele slabe, le-am pus în valoare pe primele şi am încercat să evit situaţiile în care aş fi fost nevoită să le ascund pe ultimele. Spre exemplu, nu am cele mai bune reflexe din lume şi nici cea mai bună orientare în spaţiu(aici nu mă refer la citirea unei hărţi, ci la parcatul maşinii) aşa că aveam unele mici dificultăţi în a şofa. Dar am muncit din greu, mi-am dorit să pot conduce fără a avea emoţii şi am reuşit în doi ani. A nu fi înţeleasă greşit, puteam să conduc acceptabil după ce am promovat examenul de şoferit, dar eu voiam să scap de suspiciunea mea că aş fi un pericol pentru mine şi pentru alţii, să pot controla maşina, nu ea pe mine, să îmi cunosc limitele şi să învăţ să parchez odată cum trebuie.
Pentru a fi fericiţi, avem nevoie de mici succese, zi de zi. Este imposibil să ai aceste victorii dacă lucrezi într-un domeniu în care nu îţi foloseşti calităţile. Trebuie să descoperim forţa care ne motivează şi să o folosim. Nu putem fi mulţumiţi, pe termen lung, dacă ne lăsăm în voia mareii, îi lăsăm pe părinţi să mia decizii pentru noi. E mai uşor, evităm responsabilitatea, dar o decizie nepotrivită poate să ne ducă pe drumul greşit fără să ne dăm seama.
So good people, evaluaţi-vă. Suntem nefericiţi, de ce oare? Nu ne satisface jobul, de ce oare? etc
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu