Are 93 de ani, implineste 94 peste trei luni. Timpul, aceasta conventie sociala, nu mai are nici o semnificatie pentru ea. Nu mai simte lumina soarelui pe piele, ochii ei prefera sa priveasca trecutul nu realitatea, simte ca acest corp nu este al ei.
Se odihneste pe un fotoliu in proximitatea focului din semineu, doar din obisnuinta, raceala care o inconjoara nu mai poate fi de mult sparta de caldura conventionala.
Rochia de catifea in culoarea cernelii ii mangaie pielea. Colierul din trei siraguri de perle mari, grele este singura sursa de caldura pe care o mai simte, perlele acelea au mai multa viata decat ea. Inelul cu diamante pe care il poarta e o obisnuinta, l-a uitat pe deget cu 20 de ani in urma ca si cum ai uita o carte intr-un tren si acum ii e indiferent, dar perlele sunt un simbol al vietii ei, a esentei ei si nu se va desparti de ele cat timp va avea o urma de viata in ochi.
Parul alb e inca lucios si des, tuns bob il lasa drept pe langa fata, a renuntat la cochetaria aranjarii lui in ultimii ani, reflexia in oglinda e necunoscuta, o evita cu perseverenta. Poate lumina din ochi si o tresarire involuntara a buzelor ii aduc aminte de cea care era.
Pe peretele bibliotecii unde isi petrece dupa-amiaza este un tablou, un cires inflorit al carui miros razbate din ceturile memoriei sub care isi ia ceaiul o doamna purtand o rochie de dantela inspumata alba. Trasaturile doamnei nu se pot distinge, linia gatului ei si pozitia capului exprima fericirea si dragostea pentru care poetilor le-ar trebui mii de volume iar acum e doar o poveste uitata.
Cand el a pictat tabloul, ea avea douazeci de ani. Il cunoscuse cu doua luni inainte si evenimentul avuse amploarea unui cataclism geologic. Cunoscuse dragostea pura, casta, tandra ca o briza parfumata, dar aceasta noua senzatie era nemaiintalnita. Pentru el abandonase totul, un logodnic devotat, prieteni contrariati, parinti neincrezatori si raniti. Plecasera in lumea larga pentru a o imbogati cu dragostea lor. Locuri cunoscute, Parisul, Venetia, Roma, Cairo vazute prin lentila iubirii impartasite pareau noi, murdaria si agitatia care altadata o dezgusta, la bratul lui avea un farmec special. Il insotea, il urmarea pictand, urmareau spectacole la opera, aveau intrare in cele mai fanteziste saloane, viata avea farmec.
Cat de naiva fusese? Nu, nu putea spune asta, si acum ar lua aceeasi decizie stiind ce va urma. Un om care nu simtise o asemenea dragoste, traise in van, iar ea avea multe sa-si reproseze, dar nu ca isi irosise viata.
Cum nu prevazuse faptul ca un sentiment atat de intens nu putea continua? Cum nu intrezarise posibilitatea ca perfectiunea iubirii lor va atrage mania zeilor?
Stupid, ca toate accidentele, s-a produs si acesta. El conducea vijelios automobilul - ultimul lui capriciu - spre resedinta inchiriata pentru iarna aceea. Ea il astepta. Purta perlele si o rochie neagra, prevestitoare ar spune acum, iar parul ii era prins cu o esarfa rosie de matase, culoarea sangelui lui ar spune acum.
El intarzia, ea asculta un tango la patefon si sorbea vin din paharul lui preferat de cristal.
Cand a auzit usa de la intrare, inima i-a tresarit, cand a vazut ca e un barbat necunoscut, a scapat paharul iar vinul rosu s-a imprastiat pe marmura holului, precum sangele lui in zapada - ar spune acum. Raceala care nu mai poate fi indepartata a cuprins-o in clipa in care a auzit despre moartea lui. Doar perlele mai pastrau caldura timpurilor fericite, perlele daruite de el.
Toate astea s-e petrecusera cu 50 de ani in urma - o viata - dar nimic nu e mai limpede decat ziua aceea si nici mai apropiat.
Anul urmator s-a casatorit cu logodnicul parasit, prietenii, parintii, rudele nu au mai pomenit niciodata despre anul ei de follie si nimeni nu a stiut ca, pentru ea, lumina lumii acesteia s-a stins in ziua in care sangele lui s-a varsat in zapada.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu