Margo - cap.2 Inceputurile sau cum se naste o flacara

Un clinchet de clopotel deschise o noua usa dintre multele aparent nesfarsitului hol care il reprezenta viata ei indelungata.
Prima ei amintire are sunete de clopotei, nu erau sarbatorile de iarna, doar ca mama ei avea o dragoste neobisnuita pentru ei. Fiecare camera avea clopotei, fiecare suprafata plana avea clopotei, clopotei erau folositi pentru a chema servitorii, clopotei sunau cand se deschideau unele usi, avusese clopotei deasupra patului cand era copil.

Casa copilariei ei era mai mult un castel decat o casa, fusese in familia mamei ei de multe generatii, fiecare adaugand cate un apendice nepotrivit, pana cand ansamblul ajunsese sa arate ca un tort. Gradinile englezesti pareau reci si sinistre pentru un copil, lacul si statuile napadite de plante pareau un oras antic abandonat in urma unui razboi pierdut, camerele mari abundau in cotloane intunecoase potrivite jocurilor unui copil. Camera ei favorita era biblioteca, focul ardea in semineu, cartile pareau infinite, fotoliile moi o atrageau, mirosul pipei tatalui ei ii dadea un sentiment de siguranta desi nu ar fi recunoscut-o niciodata, cauta tari pe care i-ar fi placut sa le viziteze pe globul urias, privea cerul instelat prin luneta, era camera martora tuturor viselor ei de copil.
Cand scapa, se plimba pe domeniu, lipsise o zi intreaga de acasa, umblase prin ploaie, prin frig, fara a manca nimic, descoperind locuri noi in sfera ei de influenta, imaginand batalii, expeditii, libertate, uneori ducea o carte pe care o citea in mijlocul unui camp cu maci si iarba, printre copaci, intinsa pe un petec de soare.

Isi amintea foarte bine paharele de cristal, borcanelele de portelan cu cremele mamei, sticlutele incrustate cu parfumuri, bijuteriile pastrate in cutii egal de pretioase, toate interzise ei si cu atat mai interesante.
Mama ei avea sange francez, se tragea din cea mai inalta aristocratie, familia ei parasise Parisul pentru totdeauna si, desi nu se intorsese acolo niciodata, vorbea frantuzeste, il considera casa ei, se considera o dezradacinata, un copil orfan al unei Frante pierdute pentru totdeauna. Se casatorise cu tatal ei din considerente sociale si financiare. El o iubise candva cu pasiune, acum era doar o urma de melancolie si multa raceala. Ea era fructul acestei iubiri, o reamintire constanta a ce ar fi putut sa fie.

Distanta dintre ei toti nu era doar emotionala, locuiau in aripi diferite ale casei, fiecare avea apartamentul sau, o inepuizabila sursa de umor pentru prietenii parintilor ei care considerau caraghioasa ideea ca o fetita de 5 ani are propriul apartament si proprii servitori.
Se intalneau la mese, schimbau generalitati, invatase dintotdeauna sa pastreze o masca, sa se ascunda, sa nu se lase ranita si sa ucida cu un singur cuvant sau cu o privire.
Se simtise intotdeauna mai apropiata de dadaca decat de mama ei, dadaca parea sincer interesata de micile ei necazuri pe cand mama parea doar enervata. Isi amintea bine nu raceala mamei ei, ci goliciunea ei, lipsa oricarei reactii, era un corp gol, functional dar incapabil de sentimente pentru altcineva decat ea si pretiosul trecut al familiei ei.

Vorbea franceza, germana si italiana fluent inainte de a implini 10 ani. Canta la pian, picta, calarea, juca tenis, stapanea toate micile aptitudini necesare unei doamne. Invatase sa conduca o menajerie de servitori, avea toate calitatile necesare unui tiran dar era destinata sa devina sotia cuiva.
Voia sa studieze, voia sa vada lumea, nu intelegea de ce nu ar urma cursurile Sorbonei.
Mama ei ii spunea ca are prea mult din sangele burgeois al tatalui iar acesta ii reprosa aerul princiar al mamei, era cu adevarat un melanj straniu.
Spaima ei era ca va fi data cuiva spre a-i fi sotie ca o bucata de pamant, ca o slujba, ca un obiect neinsufletit.