Ursitoarele mele

Nu cred in destin sau cai alese de dinainte, in universul care ne atribuie un rol din care nu putem sa evadam, in stele, in chestii puse-n frunte.
Cred ca avem in noi cheia pentru a fi fericiti sau catastrofal de nefericiti.
In mintea mea, fiinta suprema are simtul umorului. Nu e un mos moralist si frustrat sexual care ne numara pacatele. Rade tot timpul. Ne-a creat pentru a-l face sa rada. Si nu are simtul umorului americanesc, nu il amuza sa alunecam pe coji de banane.
Mai mult, ne respecta suficient de mult incat sa ne dea libertatea pentru a face ce vrem si uneltele sa ajungem oriunde ne-am propune. Doar ca uneltele astea sunt la fel de bune si pentru a ne sapa gropile proprii.

Cred ca dandu-i unui om putere de concentrare, acesta primeste si suficienta incapatanare pentru a se ingropa singur. Alegerea ii apartine, dar, de cele mai multe ori, va sfarsi ingropat.
Cand un om primeste inteligenta, cumva reuseste sa o intoarca impotriva lui si stim cu totii ca nici o lama nu e mai ascutita si mai taioasa decat inteligenta.
Cand cineva primeste creativitate, reuseste sa-si creeze cele mai imbarligate scenarii in care se va pierde el insusi precum fecioarele in labirintul de pe insula.
Iar cand cadoul este a fi atotiubit, sfarsesti sfasiat in bucati de semenii tai manati de prea multa dragoste.

Auzi, fiinto suprema, cred ca aluneci in abuz, this is not funny anymore.