Tributuri si tainuri

Da.
Reiau o idee deja exprimata.
Am impresia ca, pentru orice care merita, este necesar sa platim tributul universului.
Mda, poate nu cred in religia oficiala, dar cred in echilibru in everything, cred ca bunele si relele sunt in cantitati egale si, daca, let`s say, ai ulcer gastric, esti foooarte norocos, daca nu stii sa parchezi lateral o masina, ai picioare to die for. Cred ca toata lumea intelege ideea.

Acum, sa zicem, ca cineva e extrem de indragostit, sa zicem ca nici macar din comediile romantice sau din drame nu a realizat ca sentimentele pot fi atat de intense. Sa zicem ca beneficiarul acestora e egal de indragostit, sa zicem ca merita all of that.
Isi poate imagina cineva sentimentul? E mult mai puternic decat primul moment in care realizezi ca il iubesti, decat blissul de la inceputuri, pentru ca realizezi profunzimea a tot ce se intampla in timp, dupa ce a trecut suficient incat ceata rozalie aurie de proaspat indragostit sa se fi disipat si realitatea, care in acest caz depaseste fantezia creatorilor romance-urilor, sa fi kicked in.

Si toata fericirea asta beyond anything described by man in any shape or form trebuie platita cumva. Putina tristete e acceptabila, putina frictiune pentru ca personajele sunt inzestrate abundent in zona ego-ului si sensibile fara asemanare, nu poate fi ocolita. Dar sincer, dupa o zi de meditat asupra chestiunii, de tristete necaracteristica, am ajuns la concluzia ca nimic din categoria asta nu m-ar face sa nu-l mai iubesc, nici macar nu ar ciobi sau imputina ce simt pentru el. Ar fi necesara o catastrofa pentru a ma face sa nu-l mai vreau.

Omg, cresc, ma maturizez, cand nu sar precum o pisica oparita la primul bump in the road.