Iarna si superficialitatea

Azi ninge in universul meu suprainaltat. Restul orasului e curat si uscat, sau nu, dar nu e acoperit cu zapada, dar in cuibul meu e pliiiin de materia pufoasa.
Ador chestia asta, la mine e mai frig, am vedere mai frumoasa, zapada tine mai mult, iarna vine mai repede si pleaca mai tarziu decat la 20 de minute de promenada spre oras.
Si mie imi place peisajul acoperit de zapada. La mine e curat, deci zapada nu acopera peturi sau alte lepadaturi in locuri nepotrivite. La mine e vegetatie, deci nu acopera nici betoane golase nesfarsite. Si atunci de ce imi place atat de mult?

Spun ca e vorba de superficialitate pentru ca, desi nu identific acum, zapada acopera ceva. Stiu ca e ceva dedesupt neplacut, desi nu stiu exact ce e, dar ma prefac ca nu mai e dupa ce pufosenia alba il acopera.
Prefer neplacerile acoperite de ceva frumos si placut mirositor.
Evit subiectele de conversatie spinoase. Poate, pe termen scurt, imi fac viata mai placuta, dar pe termen lung, efectele sunt negative.
Prefer sa uit durerile si neplacerile fizice, de ce sa ne gandim la ele mai mult decat e strict necesar? Dar, pe de alta parte, este necesar sa ne gandim la ele suficient de mult pentru a le preveni. Echilibru delicat si eu alunec pe panta gresita.

So, iarna e anotimpul meu preferat, poate pentru ca e frumoasa, poate pentru ca imi place frigul si garderoba, poate pentru ca sunt superficiala si nu s-a inventat un covoras mai frumos sub care sa-mi ascund neplacerile decat zapada.