Sa incercam ratiunea

Exista foarte multa disperare in lume. Spun asta pentru ca povestile despre copilasi bolnavi, tineri muribunzi sau catei si pisici maltratate imi aduc lacrimi in ochi si imi frang inima. Dar nu ajungi nicaieri lacrimand prin colturi pentru fiecare faptura necajita, pentru ca sunt tare multe.
Sunt convinsa ca in momentul in care eu tastez acest cuvant au murit multi copii, o gramada de altii sufera si niste idioti chinuie animale blanoase (sau panoase for that matter). Si ce as putea sa fac?
Nu pot sa preiau suferinta lumii inregi. Nu pot sa indrept toate nedreptatile din lume.
Fac ce pot. Faptul ca scriu chestia asta se incadreaza in strategia mea personala de a schimba ceva. Incerc sa intervin cand vad ca unul loveste un copil/caine, am acordat asistenta juridica gratuita mamelor abuzate fizic de diversi idioti. In general, cred ca solutia e educatia.
Sunt convinsa ca multi, asa ca mine, fac bine nu neaparat pentru ca asa le dicteaza morala sau educatia sau credinta, ci pentru a-si spala constiinta incarcata de uitarea pe care o practica restul timpului.

Printre alte metode pe care le folosesc la spalarea constiintei incarcate e si donatul pentru cauze umanitare. Nu prea mult, dupa posibilitati. Si cum directionez fondurile limitate destinate caritatii? Prefer sa dau toata suma unui singur om, pentru ca nu e mare. Prefer ca banii mei sa fie folositi intr-un scop care nu mi-ar incalca morala, deci nu voi dona unui nene terorist pentru a-si cumpara un nou kalasnikov.
Cand este atata suferinta in lume, prefer ca banii de care ma pot lipsi sa aline dureri reale. Asta e motivul pentru care nu cadorisesc betivi sau fumatori, pentru mine lipsa alcolului sau tutunului nu reprezinta o durere reala.
Nu cred ca sunt un mic zeu si nu cred ca banii mei sunt cruciali intr-un caz sau altul, dar prefer sa conteze.

Nu cred ca e moral sau corect ca, in locul unui copil de doua luni care si-a trait scurta viata indurerat prin spitale, sa iei decizia sa-l operezi de zeci de ori si sa-l condamni la o viata scurta sau lunga de dureri, boli si interventii chirurgicale.
Nu cred ca e corect sa nasti un copil doar pentru a-l condamna la o viata chinuita.
Cred ca sunt momente in care trebuie sa ne gandim ca bietul suflet chinuit si plin de intepaturi si tuburi merita sa fie lasat sa se odihneasca in pace.
De multe ori, parintii vor doar sa stie ca au facut tot ce se putea, pentru constiinta lor, cunoscand ca sansele sunt minuscule, spre 0.

Mai sunt si storcatorii de lacrimi stradali, cu o mapa, niste tabele cu cifre si o poza de copil. Deapana o poveste lacrimogena pe bulevarde, taie chitante, spun ca apartin organizatiilor umanitare. Cum sa cred ca faci munca voluntara pentru un copil cand ai unghia de la degetul mic lunga si murdara si arborezi un lant gros dintr-un material auriu, cum s-ar exprima vajnicii oameni ai legii?!

Parerea mea e ca toate cazurile umanitare si-au pierdut credibilitatea. Am auzit de prea multe tepe, banii tuturor sunt numarati si planificati si nimeni nu ar vrea sa-i iroseasca. Asta e motivul pentru care salut atitudinea critica a unora. Asa cum presa ar trebui sa fie cainele de paza al democratiei, cauzele umanitare aveau nevoie de un soi de opozitie just to keep them straight.
E usor sa ne emotionam la vederea unei poze cu un bebe, dar eu prefer sa stiu ca bebele ala chiar are nevoie de banii mei, ca nu ma lipsesc de o pereche noua de pantofi doar pentru ca parintii acelui suflet chinuit sa nu fie nevoiti a-si cobora stilul de viata, in ultima instanta, prefer sa stiu ca cineva credibil chiar verifica daca respectivul copil chiar exista si nu contribui la vila hidoasa a cuiva.

Asa ca, dragi comentatori pe bloguri, scoateti-va chilotii de unde v-au intrat, cititi prin constituite acolo cu libertatea de exprimare, dezbaterea e buna pentru toata lumea, oameni au murit la revolutie tocmai pentru a ne putea spune parerile, poate ar trebui sa incercati putina relaxare si sa reveniti apoi.

Ta ta!