Cateva ore din viata mi-au fost o prapastie neagra si inghetata. Credeam ca nimic nu mai poate fi salvat si ca niciodata nu voi mai fi intreaga, doar o biata epava lipita cu banda adeziva care incearca disperat sa pastreze aparenta normalitatii.
Nici macar nu stiam ce mi se intampla. Nu prevazusem nimic. Eram precum caprioara in lumina farurilor, putin uimita si paralizata.
Tot ce puteam sa fac era sa plang. Imi curgeau lacrimi mecanic. Nici macar nu le mai observam si nici nu le mai stergeam.
Si ma intrebam de ce plang. Nu rezolvam nimic, nu ma ajuta cu nimic. Ma urateau lacrimile si poate frumusetea ar fi avut o sansa.
Azi am aflat raspunsul.
Asa ca, Iubitule, desi stiu ca tu nu citesti aici, forever hold me tight and never let me go.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu