Sunt convinsa ca, undeva, in lunga noastra linie evolutionara, frica era un ingredient indispensabil supravietuiri. Intradevar, supravietuia cel caruia i-era firca sa gadile t-rexul adormit, traia cel care avea dubii inspirate de frica inainte de a sari in mlastina infestata de crocodili and so on.
Asa am ajuns sa avem gena fricii, ne gandim de doua ori inainte de a ne arunca in gol, inainte de a ne urca pe o scara subrada spre inaltimi si inainte de a bicicli prin oras.
Dar unde punem punct? Cand teama e un impediment in calea dezvoltarii noastre? Cand stim ca suntem guvernati de frica si ca ne limitam fara a fi necesar?
Se zbate inima-n noi precum un iepure fricos cand ne gandim la schimbarea jobului.
Tremuram precum vergile cand ne gandim la viitor.
Auzim ca deodorantul provoaca boli oribile si incepem sa visam noaptea finalul nostru lent si dureros.
O matusa a tatalui bunicului nostru a avut cancer la san si deja ne calculam sansele de a avea si noi iar o posibilitate de 0.013% ni se pare de neacceptat.
Norocul tine cu cei curajosi zicea cineva nu foarte intelept si tind sa-l cred.
Pana la urma, ce se poate intampla?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu