cred ca toti ne vedem ca pe niste eroi, ne imaginam ca, intr-o situatie extrema, am reactiona rational, omeneste, chiar eroic. dar ma intreb. chiar ma intreb, cunoscandu-ma si acceptand cine sunt si care-mi sunt limitele, stiind ca plang pentru caini, pentru pisici, pentru oameni, stiind ca, in sufletul meu intunecat unde sunt sincera, dreptatea e chestia cea mai importanta pentru mine, ce as face.
dreptatea aia in care omul vulnerabil si necajit e ajutat si nu devine victima celor mai puternici temporar, cand copilul nu e necajit doar pentru ca e usor, cand chiar daca esti ranit intr-o situatie, rechinii nu sar pe tine, dreptatea aia e importanta pentru mine, atat de importanta incat ajung sa ma arunc eu in situatii din care mi-e greu sa ies.
ma intreb ce as face daca as vedea o femeie abuzata. ma intreb cum as fi putut sa reactionez, ca si copil, cand am auzit-o pe bunica in ultimele stadii de ahlzeimer, spunandu-mi ca bunicul o batea cand era tanara. incercam sa o linistesc, nu stiam mai multe, dar pentru ea totul se intampla atunci, eu eram cea care putea sa o ajute - in ochii ei, apela la mine, imi cerea sa ii validez trauma. iar eu o tineam de mana si ii spuneam ca nu e adevarat, ca bunicul e batran si blajin, ca totul e in mintea ei. o femeie batrana cerand ajutorul unui copil, probabil cerand ajutor pentru prima data in viata ei.
cum as reactiona acum daca mi-ar cere cineva ajutorul, probabil ca altfel. si probabil ca nu o sa ma iert prea usor pentru ca nu am ajutat-o pe bunica mea cand puteam, cum puteam, macar recunoscand prin ce a trecut si ce a simtit.
viata e urata, murdara si diforma. suntem maturi si avem responsablilitatea de a o privi in ochi si de a o vedea asa cum e. ascunderea dupa perdele si maturatul sub pres ne fac pe noi diformi si urati.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu