Intotdeauna, cei mai periculosi mi s-au parut oamenii care declara ca au principii. Pentru ca a actiona conform acestora si a le face publice sunt doua lucruri fooaaarte diferite.
Si cei care simt nevoia sa aduca la cunostinta publicului general informatii ciudate despre ei trouble me.
I am troubled...
Pana in momentul in care semenii mei isi declara defectele, le acord prezumtia ca sunt, nu perfecti, dar neapasati de atatea boli sufletesti.
Cred ca e ceva omenesc, dar cand cineva sustine sus si tare ca functioneaza dupa principiul modestiei, imi imaginez ca e mai mult o dorinta, o rezolutie de anul nou, o slabiciune de caracter pe care vrea sa si-o corecteze, un complex pe care incearca sa-l ascunda.
Cand cineva zice ca e monogam si confruntat cu taierea unui organ important, abia atunci incep sa-i question fidelitatea.
Etc, samd.
Ar fi mai usor pentru toti sa ne prefacem ca suntem sanatosi, ca nu avem complexe si, in special, sa incercam sa le tinem pentru noi, pe nimeni nu intereseaza starea morala a celorlalti, oricum, nu cu adevarat, poate la nivel de barfa usurica.
Cin cin!
Se afișează postările cu eticheta ipocrizie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ipocrizie. Afișați toate postările
sâmbătă, 2 aprilie 2011
joi, 17 februarie 2011
Cu si despre spaga
Pentru necunoscatori, spaga poate fi si altceva decat un pliculet cu banuti in el. Orice mica atentie pe care o bagam gratios in buzunarul beneficiarului, constituie mita conform codului penal.
Vestea buna e ca toti suntem faptuitori.
Am o nelamurire despre spaga. Banii stim cu totii ca trebuie sa fie in plic, eventual indoit pentru o mai usoara strecurare in buzunar, saaaau, printre documente daca spaguim pe cineva implicat in impingerea hartiilor.
Nelamurirea mea e despre celelalte acareturi care fac obiectul spagii.
Azi am dat flori. Am avut grija sa fie frumoase, sa nu fie ieftinaciuni, sa para scumpe, sa nu fie ofilite, sa nu fie prea albe, sa nu fie prea roz, dificil, ce mai? Urmand ca, pusa in fata spaguitului, sa am senzatia ca florile mele nu sunt potrivite pentru a fi date spaga. Nu stiu de ce, asta e si intrebarea, care sunt florile potrivite?
Ciocolata, imi inchipui ca nu poate fi primola cu zmeura sau africana cu nuci ci un soi mai sofisticat. Dar pana unde trebuie sa mergem? Sa calatorim in Elvetia pentru a achizitiona atentia? Mi-ar placea, dar nu prea e fezabil.
Cafeaua, imi inchipui ca jacobs e ok sau lavazza pentru o sonoritate mai pompoasa. Dar cine mai da cafea ca spaga? Sunt complet rupta de realitate.
Bauturile sunt un alt subiect ciudatel. Vinul trebuie sa fie scump, un murfatlar nu e suficient. In lipsa altor informatii, imi imaginez ca rosu si demisec e pe gustul majoritatii consumatorilor.
Unii dau wisky, cred ca e mai potrivit barbatilor.
Femeilor am constatat ca li se dau bauturi dulcege putin siropoase.
Sampania e o buna moneda de schimb. Dar nu cu gust de fructe, pare ieftina.
Si tot scriu eu aici de parca cineva chiar bea spagile alcolice primite. Nuuu, fie sunt date mai departe, fie sunt tinute in vitrine pentru generatiile viitoare.
Teoria anterioara e irelevanta, singurul criteriu fiind ca sticla sa para scumpa si sa arate interesant.
;)
Vestea buna e ca toti suntem faptuitori.
Am o nelamurire despre spaga. Banii stim cu totii ca trebuie sa fie in plic, eventual indoit pentru o mai usoara strecurare in buzunar, saaaau, printre documente daca spaguim pe cineva implicat in impingerea hartiilor.
Nelamurirea mea e despre celelalte acareturi care fac obiectul spagii.
Azi am dat flori. Am avut grija sa fie frumoase, sa nu fie ieftinaciuni, sa para scumpe, sa nu fie ofilite, sa nu fie prea albe, sa nu fie prea roz, dificil, ce mai? Urmand ca, pusa in fata spaguitului, sa am senzatia ca florile mele nu sunt potrivite pentru a fi date spaga. Nu stiu de ce, asta e si intrebarea, care sunt florile potrivite?
Ciocolata, imi inchipui ca nu poate fi primola cu zmeura sau africana cu nuci ci un soi mai sofisticat. Dar pana unde trebuie sa mergem? Sa calatorim in Elvetia pentru a achizitiona atentia? Mi-ar placea, dar nu prea e fezabil.
Cafeaua, imi inchipui ca jacobs e ok sau lavazza pentru o sonoritate mai pompoasa. Dar cine mai da cafea ca spaga? Sunt complet rupta de realitate.
Bauturile sunt un alt subiect ciudatel. Vinul trebuie sa fie scump, un murfatlar nu e suficient. In lipsa altor informatii, imi imaginez ca rosu si demisec e pe gustul majoritatii consumatorilor.
Unii dau wisky, cred ca e mai potrivit barbatilor.
Femeilor am constatat ca li se dau bauturi dulcege putin siropoase.
Sampania e o buna moneda de schimb. Dar nu cu gust de fructe, pare ieftina.
Si tot scriu eu aici de parca cineva chiar bea spagile alcolice primite. Nuuu, fie sunt date mai departe, fie sunt tinute in vitrine pentru generatiile viitoare.
Teoria anterioara e irelevanta, singurul criteriu fiind ca sticla sa para scumpa si sa arate interesant.
;)
marți, 15 februarie 2011
Brrrr sau ce am facut de valentine`s day
Mi-a fost frrrrig.
Am avut un job interview.
Mi-am schimbat jobul.
Am constatat ca e o turma mare de masculi purtand flori si avand priviri bovino-disperate.
Mi-am amintit ce zi e.
M-am intristat for a second ca, undeva, nu e si masculul meu purtator de flori si parand trist.
Mi-am amintit ca nu-mi plac deloc deloc trandafirii.
Am inceput sa ma gandesc la ciocolata.
Am reprimat violent gandurile pacatoase cu o imagine in my brainz a unui fund celulitos.
Si, toate astea s-au intamplat in 5 minute, tropaind voioasa pe Bulevardul Eroilor la Cluuuj.
And then i saw my man. Mathias e atat de chipes pe calul lui ;)
Am avut un job interview.
Mi-am schimbat jobul.
Am constatat ca e o turma mare de masculi purtand flori si avand priviri bovino-disperate.
Mi-am amintit ce zi e.
M-am intristat for a second ca, undeva, nu e si masculul meu purtator de flori si parand trist.
Mi-am amintit ca nu-mi plac deloc deloc trandafirii.
Am inceput sa ma gandesc la ciocolata.
Am reprimat violent gandurile pacatoase cu o imagine in my brainz a unui fund celulitos.
Si, toate astea s-au intamplat in 5 minute, tropaind voioasa pe Bulevardul Eroilor la Cluuuj.
And then i saw my man. Mathias e atat de chipes pe calul lui ;)
miercuri, 9 februarie 2011
Cum ne uratim
Circula mitul urban ca romancele ar fi foarte frumoase. Nu cred ca mai este necesar sa-mi exprim dezaprobarea. Probabil, prietenii nostri din us cred ca americancele detin un record al supletii fata de alte popoare.
Sau, cine o fi stiind, poate romancele chiar sunt frumoase. Dar se uratesc.
Pentru ca cred ca am trecut cu totii de varsta la care credeam ca frumusetea interioara conteaza, sau ca intentia conteaza for that matter. Conteaza cum aratam, nu cum am arata fara machiaj, spalati, imbracati ingrijit.
Rezultatul conteaza, intentiile se numara doar la poarta raiului.
Cand eram pui, ma intrebam frecvent de ce adultii sunt atat de urati. Cum am copilarit in vremurile cu 2 ore de televizor pe zi si fara reviste, nu prea puteam compara ce vedeam cu un standard impus de frumusete. Doar constatam ca adultii sunt neingrijiti. Si ma deprima ideea ca voi arata si eu ca ei.
Cu varsta, am realizat ca nu ma deranjeaza pierderea prospetimii la adulti, care poate fi si ea incetinita, ci faptul ca se imbatranesc intentionat.
Cine a inventat freza scurta, cu permanent si roscata la femei? Probabil un misogin. Cum de hoarde intregi de doamne nu realizeaza ca arata hidos cu freza aia, ca le imbatraneste, ca se incadreaza singure intr-o multime, ca isi neaga feminitatea. Se zice ca ar fi usor de intretinut. Pai nu ar fi mai usor sa se rada in cap? 0 par e si mai usor de intretinut.
Nu zic ca ar trebui sa avem cu toatele valuri si cascade de bucle, nu toate avem podoaba capilara splendida, dar zic ca ar trebui sa renuntam la cliseul asta. Sunt alternative, intrebati-va, nu medicul sau farmacistul, ci coafeza.
Parul rosu nu este pentru toata lumea. Sunt numeroase nuante de rosu. Cea mai urata e visina putreda care ar trebui lasata in concediu 20-30 de ani dupa atata abuzare. Doamnele cu lipsa acuta de imaginatie, cer freza descrisa mai sus in culoarea aceasta infama. In natura nu exista nuanta asta, probabil si visinele putrezesc altfel acum satule de atata plagiatura. Si de ce si-ar pune cineva pe par o culoare denumita asa?!
Rosul perfect se potriveste doar firilor artistice si sub 35 de ani. E caraghios sa apara o babaciune cu parul rosu precum un semafor si imbracata clasic cu perle.
Rosul trebuie asumat, e o pata de culoare puternica si e necesar sa tinem seama de el in alcatuirea tinutei. Trebuie sa avem tenul potrivit unei atare nuante. Bronzul prea intens ii confera o nota de vulgaritate. Din acelasi motiv nu poate fi asociat cu gloss roz sau prea sclipicios.
Animal printurile, precum incercarile de a fi high fashion, trebuie abordate cu maxima prudenta si, preferabil, cu un stilist de brat. Romanca nu are simt estetic, in mintea ei e o tornada de printuri, accesorii si culori, rezultatul aratand deseori precum efectele numitei tornade.
Nu intelege conationala noastra ca un singur articol animal print e tot ce poate suporta tinuta si personalitatea ei, ca leopard print-ul si zebra print-ul nu pot fi conciliate in acelasi outfit. Si ca verbul a asorta trebuie trimis in vacanta si el cativa ani pentru overusage.
By the way, a asorta nu necesita imperativ ca toata tinuta sa fie in aceeasi culoare sau in acelasi imprimeu. Nu, doar culorile alese sa nu se stearga reciproc, sa nu clash prea puternic si imprimeurile sa nu dea dureri de ochi privitorului sau sa nu dea impresia de iluzie optica. Nu suntem magicieni doamnelor, nici clovni sau semafoare.
Machiajul e o catastrofa nationala. La vanzarea fondului de ten, ar trebui sa ni se dea si cate o brosura care sa ne explice beneficiile ideii de a avea fata si corpul in aceeasi nuanta, adica ale achizitionarii unui fond de ten in nuanta pielii. Nici mai inchis nici mai deschis. Ar trebui sa fie necesar un curs practic in care sa ni se arate cum se intinde fondul de ten, si, pentru cele ale caror rude sunt zugravi, ca fondul de ten nu se aplica precum tencuiala.
Nu suntem mireasa monstrului lui Frankenstein, fata si corpul au aceeasi origine in cazul nostru, deci ar trebui sa aiba aceeasi culoare. Asta se aplica si in cazul folosirii pudrei bronzante.
Partea referitoare la clovni trebuie transpusa si la utilizarea blush-ului. Daca vrem sa evitam profesia, va trebui sa avem un blush discret, potrivit tenului nostru si sa-l aplicam cu zgarcenie.
Fardurile sidefate trebuie colectate si trimise unei tari mai afectate de criza decat noi. Pentru binele poporului. Si interzisa importarea lor. Si impuse amenzi pentru purtatoare. Nimeni nu arata bine cu un cerc roz sidefiu pe langa fiecare ochi. Sideful accentueaza ridurile. Vrem asta?
Rujul nu trebuie sa raneasca ochii privitorului. Rujul are rolul de a ne complimenta tenul. La alegerea lui trebuie sa ne gandim, nu la culori tineresti si puternice, ci la nuanta tenului, parului nostru. Trebuie sa fii un geniu al culorilor pentru a reusi sa arati bine cu par rosu si ruj rosu. Sfatul meu pentru doamnele aflicted with red hair e sa caute rujuri naturale, nu roz cyclam, ci ceva palid.
Si mai sunt atatea detalii urate dar asupra carora nu stiu ce sa comentez: unghiile tehnice sunt, de obicei, oribile, extensiile de par arata, de multe ori, hidos, pantofii cu botul ascutit - am mai vazut, strassurile, inelele batranesti de aur - de fapt ideea de a-ti purta tot aurul (conceptul de valoare la purtator are complet alta semnificatie), posetelele mici mici de zi, sandale cu pedichiura nearanjata. I could write all day.
Sau, cine o fi stiind, poate romancele chiar sunt frumoase. Dar se uratesc.
Pentru ca cred ca am trecut cu totii de varsta la care credeam ca frumusetea interioara conteaza, sau ca intentia conteaza for that matter. Conteaza cum aratam, nu cum am arata fara machiaj, spalati, imbracati ingrijit.
Rezultatul conteaza, intentiile se numara doar la poarta raiului.
Cand eram pui, ma intrebam frecvent de ce adultii sunt atat de urati. Cum am copilarit in vremurile cu 2 ore de televizor pe zi si fara reviste, nu prea puteam compara ce vedeam cu un standard impus de frumusete. Doar constatam ca adultii sunt neingrijiti. Si ma deprima ideea ca voi arata si eu ca ei.
Cu varsta, am realizat ca nu ma deranjeaza pierderea prospetimii la adulti, care poate fi si ea incetinita, ci faptul ca se imbatranesc intentionat.
Cine a inventat freza scurta, cu permanent si roscata la femei? Probabil un misogin. Cum de hoarde intregi de doamne nu realizeaza ca arata hidos cu freza aia, ca le imbatraneste, ca se incadreaza singure intr-o multime, ca isi neaga feminitatea. Se zice ca ar fi usor de intretinut. Pai nu ar fi mai usor sa se rada in cap? 0 par e si mai usor de intretinut.
Nu zic ca ar trebui sa avem cu toatele valuri si cascade de bucle, nu toate avem podoaba capilara splendida, dar zic ca ar trebui sa renuntam la cliseul asta. Sunt alternative, intrebati-va, nu medicul sau farmacistul, ci coafeza.
Parul rosu nu este pentru toata lumea. Sunt numeroase nuante de rosu. Cea mai urata e visina putreda care ar trebui lasata in concediu 20-30 de ani dupa atata abuzare. Doamnele cu lipsa acuta de imaginatie, cer freza descrisa mai sus in culoarea aceasta infama. In natura nu exista nuanta asta, probabil si visinele putrezesc altfel acum satule de atata plagiatura. Si de ce si-ar pune cineva pe par o culoare denumita asa?!
Rosul perfect se potriveste doar firilor artistice si sub 35 de ani. E caraghios sa apara o babaciune cu parul rosu precum un semafor si imbracata clasic cu perle.
Rosul trebuie asumat, e o pata de culoare puternica si e necesar sa tinem seama de el in alcatuirea tinutei. Trebuie sa avem tenul potrivit unei atare nuante. Bronzul prea intens ii confera o nota de vulgaritate. Din acelasi motiv nu poate fi asociat cu gloss roz sau prea sclipicios.
Animal printurile, precum incercarile de a fi high fashion, trebuie abordate cu maxima prudenta si, preferabil, cu un stilist de brat. Romanca nu are simt estetic, in mintea ei e o tornada de printuri, accesorii si culori, rezultatul aratand deseori precum efectele numitei tornade.
Nu intelege conationala noastra ca un singur articol animal print e tot ce poate suporta tinuta si personalitatea ei, ca leopard print-ul si zebra print-ul nu pot fi conciliate in acelasi outfit. Si ca verbul a asorta trebuie trimis in vacanta si el cativa ani pentru overusage.
By the way, a asorta nu necesita imperativ ca toata tinuta sa fie in aceeasi culoare sau in acelasi imprimeu. Nu, doar culorile alese sa nu se stearga reciproc, sa nu clash prea puternic si imprimeurile sa nu dea dureri de ochi privitorului sau sa nu dea impresia de iluzie optica. Nu suntem magicieni doamnelor, nici clovni sau semafoare.
Machiajul e o catastrofa nationala. La vanzarea fondului de ten, ar trebui sa ni se dea si cate o brosura care sa ne explice beneficiile ideii de a avea fata si corpul in aceeasi nuanta, adica ale achizitionarii unui fond de ten in nuanta pielii. Nici mai inchis nici mai deschis. Ar trebui sa fie necesar un curs practic in care sa ni se arate cum se intinde fondul de ten, si, pentru cele ale caror rude sunt zugravi, ca fondul de ten nu se aplica precum tencuiala.
Nu suntem mireasa monstrului lui Frankenstein, fata si corpul au aceeasi origine in cazul nostru, deci ar trebui sa aiba aceeasi culoare. Asta se aplica si in cazul folosirii pudrei bronzante.
Partea referitoare la clovni trebuie transpusa si la utilizarea blush-ului. Daca vrem sa evitam profesia, va trebui sa avem un blush discret, potrivit tenului nostru si sa-l aplicam cu zgarcenie.
Fardurile sidefate trebuie colectate si trimise unei tari mai afectate de criza decat noi. Pentru binele poporului. Si interzisa importarea lor. Si impuse amenzi pentru purtatoare. Nimeni nu arata bine cu un cerc roz sidefiu pe langa fiecare ochi. Sideful accentueaza ridurile. Vrem asta?
Rujul nu trebuie sa raneasca ochii privitorului. Rujul are rolul de a ne complimenta tenul. La alegerea lui trebuie sa ne gandim, nu la culori tineresti si puternice, ci la nuanta tenului, parului nostru. Trebuie sa fii un geniu al culorilor pentru a reusi sa arati bine cu par rosu si ruj rosu. Sfatul meu pentru doamnele aflicted with red hair e sa caute rujuri naturale, nu roz cyclam, ci ceva palid.
Si mai sunt atatea detalii urate dar asupra carora nu stiu ce sa comentez: unghiile tehnice sunt, de obicei, oribile, extensiile de par arata, de multe ori, hidos, pantofii cu botul ascutit - am mai vazut, strassurile, inelele batranesti de aur - de fapt ideea de a-ti purta tot aurul (conceptul de valoare la purtator are complet alta semnificatie), posetelele mici mici de zi, sandale cu pedichiura nearanjata. I could write all day.
luni, 7 februarie 2011
Cui i-e teama de valentine`s day?
Mie. Imi e frica de commitment si de sarbatori de astea iubarete.
Si, ce poti cumpara cuiva cu ocaziile astea? O inima de plus? Bomboane de ciocolata?
Ce spun astea despre tine si despre dragostea ta? Ca e zmotocita si ieftina? Ca ingrasa?
SI, trandafirii. I hate them. Sunt atat de falsi, par de plastic. Incep sa cred ca li se potriveste cel mai mult albastrul.
Felicitarile cliseu cu poezioare stupide care exprima dragostea altor milioane de cupluri.
Cinele romantice, dau ce mai fac copiii de azi cu ocazii de astea, horrible. La restaurante batranesti, cu feluri de mancare batranesti. Cat de romantic e sa mananci ceafa de porc acompaniata de cartofi pai?! Eventual sa top it all with a beer.
Si, ca o cireasa pe tortul acestei zile ciudate, the romantic sex. Adica ea poarta lenjerie roz cu inimioare, el o saruta si ii spune numele cu o voce iubitoare in momentul culminant si aprind lumanari. Sunt curioasa care sunt statisticile referitoare la incendii a doua zi..
Pentru ca, dupa tot acest regal de dragoste si inamorare, totul sa se intoarca la normal, adica pijamale vechi pentru ea si doggy style pentru el.
Happy valentine`s day everyone!
Si, ce poti cumpara cuiva cu ocaziile astea? O inima de plus? Bomboane de ciocolata?
Ce spun astea despre tine si despre dragostea ta? Ca e zmotocita si ieftina? Ca ingrasa?
SI, trandafirii. I hate them. Sunt atat de falsi, par de plastic. Incep sa cred ca li se potriveste cel mai mult albastrul.
Felicitarile cliseu cu poezioare stupide care exprima dragostea altor milioane de cupluri.
Cinele romantice, dau ce mai fac copiii de azi cu ocazii de astea, horrible. La restaurante batranesti, cu feluri de mancare batranesti. Cat de romantic e sa mananci ceafa de porc acompaniata de cartofi pai?! Eventual sa top it all with a beer.
Si, ca o cireasa pe tortul acestei zile ciudate, the romantic sex. Adica ea poarta lenjerie roz cu inimioare, el o saruta si ii spune numele cu o voce iubitoare in momentul culminant si aprind lumanari. Sunt curioasa care sunt statisticile referitoare la incendii a doua zi..
Pentru ca, dupa tot acest regal de dragoste si inamorare, totul sa se intoarca la normal, adica pijamale vechi pentru ea si doggy style pentru el.
Happy valentine`s day everyone!
duminică, 6 februarie 2011
Despre despartiri
Sunt oribile pentru toata lumea.
Si cel care vrea sa se desparta, daca nu e darth vader, sufera.
Dupa o relatie, pentru ca la asta ne referim, la chestii care dureaza mai mult de o luna nu poti sa nu te atasezi de individ. Si ma intreb care e cel mai bun mod de a te desparti de cineva.
Intelepciunea populara ne spune ca trebuie sa aiba loc in person. Ca trebuie sa infruntam victima egoismului, sa-i spunem motivele pentru care nu ne mai intereseaza compania lor, sa le stam la dispozitie pentru clarificari, sa ne pastram calmul, sa pastram o atitudine hotarata, sa nu ne lasam induplecati.
Dar de ce nu putem s-i facem la telefon? Eu sunt usor induplecabila, uit repede necazurile si partile negative, ar fi mai usor sa sun victima. Ar fi mai usor si pentru el, nu m-ar putea indupleca, nu am relua pentru scurta vreme relatia, nu ar mai trebui sa treaca prin experienta din nou.
Ce-i rau in a trimite un mail de despartire. Unii dintre noi se exprima mai bine in scris si, asa-i ramane si abandonatului dovada rautatii fostului partener. Nu ar fi preferabil sa primim o lista completa si bine argumentata a motivelor pentru care nu ne mai vrea?
Dar cred ca toti ne dorim sa ranim si sa vedem rezultatele ranilor. Cel care da papucii, daca sunt eu aceea, vrea sa sufere pentru a-si spala pacatele, pentru a-si curata karma, accepta suferind toate intepaturile si rautatile victimei sale, isi toarna cenusa in cap intr-un mod estetic, sufera demn, lacrimeaza gratios, ii spune abandonatului ce vrea sa auda pentru a trece mai usor peste durere.
Cel parasit, cu orgoliul frematand de la jumulitura, vrea sa returneze ceva din ce i s-a facut. Reproseaza, scuipa venin, spune ca si el se gandea serios la o despartire, ca nu ma mai iubeste, etc samd.
Despartirile sunt naspa, asta e singura concluzie la care am ajuns in indelungata mea experienta.
Si cel care vrea sa se desparta, daca nu e darth vader, sufera.
Dupa o relatie, pentru ca la asta ne referim, la chestii care dureaza mai mult de o luna nu poti sa nu te atasezi de individ. Si ma intreb care e cel mai bun mod de a te desparti de cineva.
Intelepciunea populara ne spune ca trebuie sa aiba loc in person. Ca trebuie sa infruntam victima egoismului, sa-i spunem motivele pentru care nu ne mai intereseaza compania lor, sa le stam la dispozitie pentru clarificari, sa ne pastram calmul, sa pastram o atitudine hotarata, sa nu ne lasam induplecati.
Dar de ce nu putem s-i facem la telefon? Eu sunt usor induplecabila, uit repede necazurile si partile negative, ar fi mai usor sa sun victima. Ar fi mai usor si pentru el, nu m-ar putea indupleca, nu am relua pentru scurta vreme relatia, nu ar mai trebui sa treaca prin experienta din nou.
Ce-i rau in a trimite un mail de despartire. Unii dintre noi se exprima mai bine in scris si, asa-i ramane si abandonatului dovada rautatii fostului partener. Nu ar fi preferabil sa primim o lista completa si bine argumentata a motivelor pentru care nu ne mai vrea?
Dar cred ca toti ne dorim sa ranim si sa vedem rezultatele ranilor. Cel care da papucii, daca sunt eu aceea, vrea sa sufere pentru a-si spala pacatele, pentru a-si curata karma, accepta suferind toate intepaturile si rautatile victimei sale, isi toarna cenusa in cap intr-un mod estetic, sufera demn, lacrimeaza gratios, ii spune abandonatului ce vrea sa auda pentru a trece mai usor peste durere.
Cel parasit, cu orgoliul frematand de la jumulitura, vrea sa returneze ceva din ce i s-a facut. Reproseaza, scuipa venin, spune ca si el se gandea serios la o despartire, ca nu ma mai iubeste, etc samd.
Despartirile sunt naspa, asta e singura concluzie la care am ajuns in indelungata mea experienta.
duminică, 12 decembrie 2010
Iarna si superficialitatea
Azi ninge in universul meu suprainaltat. Restul orasului e curat si uscat, sau nu, dar nu e acoperit cu zapada, dar in cuibul meu e pliiiin de materia pufoasa.
Ador chestia asta, la mine e mai frig, am vedere mai frumoasa, zapada tine mai mult, iarna vine mai repede si pleaca mai tarziu decat la 20 de minute de promenada spre oras.
Si mie imi place peisajul acoperit de zapada. La mine e curat, deci zapada nu acopera peturi sau alte lepadaturi in locuri nepotrivite. La mine e vegetatie, deci nu acopera nici betoane golase nesfarsite. Si atunci de ce imi place atat de mult?
Spun ca e vorba de superficialitate pentru ca, desi nu identific acum, zapada acopera ceva. Stiu ca e ceva dedesupt neplacut, desi nu stiu exact ce e, dar ma prefac ca nu mai e dupa ce pufosenia alba il acopera.
Prefer neplacerile acoperite de ceva frumos si placut mirositor.
Evit subiectele de conversatie spinoase. Poate, pe termen scurt, imi fac viata mai placuta, dar pe termen lung, efectele sunt negative.
Prefer sa uit durerile si neplacerile fizice, de ce sa ne gandim la ele mai mult decat e strict necesar? Dar, pe de alta parte, este necesar sa ne gandim la ele suficient de mult pentru a le preveni. Echilibru delicat si eu alunec pe panta gresita.
So, iarna e anotimpul meu preferat, poate pentru ca e frumoasa, poate pentru ca imi place frigul si garderoba, poate pentru ca sunt superficiala si nu s-a inventat un covoras mai frumos sub care sa-mi ascund neplacerile decat zapada.
Ador chestia asta, la mine e mai frig, am vedere mai frumoasa, zapada tine mai mult, iarna vine mai repede si pleaca mai tarziu decat la 20 de minute de promenada spre oras.
Si mie imi place peisajul acoperit de zapada. La mine e curat, deci zapada nu acopera peturi sau alte lepadaturi in locuri nepotrivite. La mine e vegetatie, deci nu acopera nici betoane golase nesfarsite. Si atunci de ce imi place atat de mult?
Spun ca e vorba de superficialitate pentru ca, desi nu identific acum, zapada acopera ceva. Stiu ca e ceva dedesupt neplacut, desi nu stiu exact ce e, dar ma prefac ca nu mai e dupa ce pufosenia alba il acopera.
Prefer neplacerile acoperite de ceva frumos si placut mirositor.
Evit subiectele de conversatie spinoase. Poate, pe termen scurt, imi fac viata mai placuta, dar pe termen lung, efectele sunt negative.
Prefer sa uit durerile si neplacerile fizice, de ce sa ne gandim la ele mai mult decat e strict necesar? Dar, pe de alta parte, este necesar sa ne gandim la ele suficient de mult pentru a le preveni. Echilibru delicat si eu alunec pe panta gresita.
So, iarna e anotimpul meu preferat, poate pentru ca e frumoasa, poate pentru ca imi place frigul si garderoba, poate pentru ca sunt superficiala si nu s-a inventat un covoras mai frumos sub care sa-mi ascund neplacerile decat zapada.
sâmbătă, 11 decembrie 2010
Oamenii care fac afirmatii puternice si generale
ma enerveaza pana la red vision.
E o boala, nimeni nu mai foloseste nuante, extremele sunt fashionable.
Cand aud: toti politicienii e corupti, toti tiganii fura, romanii e prosti, italienii e macaronari, francezii este nespalati, americanii e grasi si prosti, interlocutorul isi pierde orice urma de credibilitate.
Da, e subinteles ca, deoarece el o exprima, e doar parerea lui si nu are pretentia de a vocaliza adevaruri absolute, dar hai sa facem efortul de a nuanta.
Nu esti poet daca folosesti metafore tampite.
Si inca ceva, de ce ar simti cineva nevoia de a state the obvious? Stim ca majoritatea politicienilor au o credibilitate indoielnica, stim ca persoanele de etnie roma nu ne inspira incredere, ideea unui degetel grasun si transpirat de american deasupra butonului de lansare a rachetelor atomice imi da cosmaruri, dar de ce ar simti cineva nevoia de a insera in conversatii aceste informatii intrate deja in constiinta generala, e above my understanding.
Poate doar cauta aprobarea generala, poate nu au nimic interesant de spus in nume propriu si repeta ce au auzit de la altii, poate doar incearca sa fie enervanti.
In oricare dintre cazuri, aceste constiinte sociale generale, graitoare a adevarurilor cunoscute ma irita si le vad precum niste butoaie goale, capabile doar sa reproduca ecouri.
I know what, data viitoare voi intreba una care sunt temeiurile pe care se sprijina afirmatia, voi solicita detalii, voi cere sa fiu luminata some more, doar pentru a vedea daca aceasta oglinda sociala a fost capabila sa retina si justificarile sau daca s-a oprit doar la suprafata.
E o boala, nimeni nu mai foloseste nuante, extremele sunt fashionable.
Cand aud: toti politicienii e corupti, toti tiganii fura, romanii e prosti, italienii e macaronari, francezii este nespalati, americanii e grasi si prosti, interlocutorul isi pierde orice urma de credibilitate.
Da, e subinteles ca, deoarece el o exprima, e doar parerea lui si nu are pretentia de a vocaliza adevaruri absolute, dar hai sa facem efortul de a nuanta.
Nu esti poet daca folosesti metafore tampite.
Si inca ceva, de ce ar simti cineva nevoia de a state the obvious? Stim ca majoritatea politicienilor au o credibilitate indoielnica, stim ca persoanele de etnie roma nu ne inspira incredere, ideea unui degetel grasun si transpirat de american deasupra butonului de lansare a rachetelor atomice imi da cosmaruri, dar de ce ar simti cineva nevoia de a insera in conversatii aceste informatii intrate deja in constiinta generala, e above my understanding.
Poate doar cauta aprobarea generala, poate nu au nimic interesant de spus in nume propriu si repeta ce au auzit de la altii, poate doar incearca sa fie enervanti.
In oricare dintre cazuri, aceste constiinte sociale generale, graitoare a adevarurilor cunoscute ma irita si le vad precum niste butoaie goale, capabile doar sa reproduca ecouri.
I know what, data viitoare voi intreba una care sunt temeiurile pe care se sprijina afirmatia, voi solicita detalii, voi cere sa fiu luminata some more, doar pentru a vedea daca aceasta oglinda sociala a fost capabila sa retina si justificarile sau daca s-a oprit doar la suprafata.
miercuri, 24 noiembrie 2010
Psihologia de capatat
Pentru necunoscatori, capatat = primit in sensul rau.
Stim cu totii ca, tot ce e de capatat e mai bun, mai gustos, ne bucuram mai mult de ceva de capatat. Si un covrig primit, pe care nu a trebuit sa-l platim, sa-l asteptam, e mai gustos. Mi s-a intamplat sa mananc un covrig doar pentru ca l-am capatat desi urasc covrigii like no one ever did.
Cafeaua primita e mai buna, am baut o cafea suplimentara doar pentru ca am primit-o si mi s-a facut rau.
Nu cred despre mine ca as fi un esantion relevant, nici macar ca as fi reprezentativa pentru o clasa sociala, dar sunt convinsa ca faza asta se aplica universal.
Cum am ajuns sa fim o natie de capatat? Cum am ajuns sa apreciem mai mult ceva primit cadou, sau discarded de altcineva decat ce am castigat by working?
Si aici nu ma refer la cafele, covrigi sau pixuri, ci la cadouri putin mai scumpe, la asa-zisele chestii de protocol. Parerea mea e ca producatorii au dat faliment de mult iar patrimoniul de protocol circula liber in aceleasi cercuri.
In middle management sunt serviete, suporturi de pixuri cu ceas, stilouri si pixuri grele si aparent scumpe. Agendele se folosesc, dar ele si-au cam depasit statutul pur decorativ. Nimeni nu foloseste pixul oribil argintiu care ar putea sparge un craniu uman if operated propperly. Ceasurile de la suporturi sunt de cea mai slaba calitate, bateriile li se termina urgent si inlocuirea e aproape imposibila iar ceasul ocupa atat de mult spatiu incat nu mai ai loc de pixuri. Si ce face middle managerul cu ploconurile? Le da altuia ca el, si , asa, dragi copii, functioneaza circuitul papetariilor in natura.
Dar, inainte de a constata inutilitatea grosolana a cadoului, middle managerul se bucura de parca i-ar fi venit mos craciun.
In upper management, apar deja instrumentele de scris scumpe, dar managerii nostri superiori scriu tot cu pixuri de 2 lei, urmand ca frumoasele si pretioasele instrumente, dupa ce se vor fi bucurat de ele, sa fie date mai departe in circuitul natural.
Am prefera sa fim platiti in resturi de la altii? Nu cred, dar in continuare ne bucuram de chestii de proasta calitate pe care nu urmeaza sa le folosim ci sa le dam tribut mai departe.
Poate e servitutea care vine la pachet cu peschesul, asta ar merita.
Stim cu totii ca, tot ce e de capatat e mai bun, mai gustos, ne bucuram mai mult de ceva de capatat. Si un covrig primit, pe care nu a trebuit sa-l platim, sa-l asteptam, e mai gustos. Mi s-a intamplat sa mananc un covrig doar pentru ca l-am capatat desi urasc covrigii like no one ever did.
Cafeaua primita e mai buna, am baut o cafea suplimentara doar pentru ca am primit-o si mi s-a facut rau.
Nu cred despre mine ca as fi un esantion relevant, nici macar ca as fi reprezentativa pentru o clasa sociala, dar sunt convinsa ca faza asta se aplica universal.
Cum am ajuns sa fim o natie de capatat? Cum am ajuns sa apreciem mai mult ceva primit cadou, sau discarded de altcineva decat ce am castigat by working?
Si aici nu ma refer la cafele, covrigi sau pixuri, ci la cadouri putin mai scumpe, la asa-zisele chestii de protocol. Parerea mea e ca producatorii au dat faliment de mult iar patrimoniul de protocol circula liber in aceleasi cercuri.
In middle management sunt serviete, suporturi de pixuri cu ceas, stilouri si pixuri grele si aparent scumpe. Agendele se folosesc, dar ele si-au cam depasit statutul pur decorativ. Nimeni nu foloseste pixul oribil argintiu care ar putea sparge un craniu uman if operated propperly. Ceasurile de la suporturi sunt de cea mai slaba calitate, bateriile li se termina urgent si inlocuirea e aproape imposibila iar ceasul ocupa atat de mult spatiu incat nu mai ai loc de pixuri. Si ce face middle managerul cu ploconurile? Le da altuia ca el, si , asa, dragi copii, functioneaza circuitul papetariilor in natura.
Dar, inainte de a constata inutilitatea grosolana a cadoului, middle managerul se bucura de parca i-ar fi venit mos craciun.
In upper management, apar deja instrumentele de scris scumpe, dar managerii nostri superiori scriu tot cu pixuri de 2 lei, urmand ca frumoasele si pretioasele instrumente, dupa ce se vor fi bucurat de ele, sa fie date mai departe in circuitul natural.
Am prefera sa fim platiti in resturi de la altii? Nu cred, dar in continuare ne bucuram de chestii de proasta calitate pe care nu urmeaza sa le folosim ci sa le dam tribut mai departe.
Poate e servitutea care vine la pachet cu peschesul, asta ar merita.
luni, 22 noiembrie 2010
Cu si despre scopuri in viata
Am 25 de ani, in toti acesti 25 de ani lumea apropiata si care crede ca are un drept asupra existentei mele ma intreaba relentlesly ce vreau sa fac cu viata mea, ce vreau sa ma fac cand voi fi mare (raspunsul era neschimbat: aviator, intrebarea urmatoare: de de nu doctorita?, raspunsul mi se parea evident), asa am ajuns sa ma gandesc la scopul meu in viata si la scopul pe care ar trebui sa-l am conform normelor sociale.
Avem o viata scurta, eu am ajuns cam la 1/3 din ea, timpul e cel mai de valoare lucru al nostru si evitam sa ne gandim la asta, doar timpul e ireversibil, averile pot fi recastigate dar tineretea sau viata, nu. Ce mi se parea si inca mi se pare ciudat e cum adultii evita sa se gandeasca la asta, timpul le fuge printre degete si ei ignora situatia aruncandu-se in munca fara scop, in hobby-uri fade sau in obligatii autoimpuse care nu fac bine nimanui.
Un scop dezirabil in viata conform societatii e construirea unei case. Aici nu prea am ce comenta, eu nu vreau sa-mi construiesc casa ci am gasit casa ideala, mai degraba palatul ideal interbelic, pe care vreau sa o cumpar si sa o readuc la splendoarea pierduta. Dar acesta nu e un scop in viata, e un mijloc catre un scop, acela de a tine curte, de a da cele mai stralucitoare petreceri, de a cultiva o societate, de a fi regina care m-am nascut pentru a fi. Casa respectiva va fi doar o scena a stralucirii mele, in nici un caz un scop pentru care as sacrifica chestii. Imi va aduce beneficii, ma voi bucura de ea si o voi folosi si abuza, in nici un caz nu o voi tine la pastrare eventual pentru viitoarele generatii.
Un alt scop asupra caruia societatea zambeste aprobator e reproducerea, caci e o viata irosita aceea din care nu a rezultat macar un brotac urlator si mirositor. Dar nimeni, nimeni nu se intreaba daca brotacul respectiv, caruia legea ii recunoaste drepturi de la conceptie, doreste sa se nasca si sa fie crescut in ambianta pe care i-o propun parintii. Zic ca ar trebui sa-i dam macar beneficiul dubiului in cazul in care parintii ii sunt abia iesiti din adolescenta si si-au luat cultura romantica din telenovele sau manele. Probabil majoritatea semenilor mei plonjeaza in inconstienta de la inceputuri pentru a bloca efectele exercitarii atributelor parintesti susmentionate. Zic ca inainte de a ne reproduce blindly sa meditam putin la ce ne-a displacut noua in copilarie si daca am putea sa remediem problema pentru a nu-i transmite brotacului exact aceleasi chestii care ne-au fost transmise noua, sa constientizam ca nu e precum o floare de apartament, ca viata noastra se va schimba, ca brotacul va deveni centrul universului nostru si ca, daca nu suntem capabili de a ne sacrifica majoritatea timpului liber, ar fi mai bine sa ne abtinem.
Averea e considerata un scop de dronele inconjuratoare, fals my dears, ce faci cand atingi pragul dorit? Iti propui sa acumulezi mai mult? Averea, precum casa, e doar un mijloc, nu un scop veritabil. Poate suna ilar, dar e adevarat, e nevoie sa stii cum sa cheltui bani multi, nu e suficient sa achizitionezi 100 de rapiri din serai si 100 de venuse din milo de gips. A decora o casa necesita mult mai mult decat bani, asta daca nu doresti sa o intesi de canapele si fotolii replici stil si piane albe care sa blocheze intrarea in camere.
De la un anumit nivel, casa, masina, sotia chiar sunt carti de vizita care pot sa-ti expuna defectele si slabiciunile cu o deosebita claritate si egalii tai le vor recunoaste si interpreta corespunzator. Averea e doar un mijloc care poate fi folosit de cei care au si fond, nu sunt doar forme, pentru a atinge un scop real.
Cariera e alt mijloc comun misrepresented ca un scop. Ar trebui ca, in contractul de munca sa fie trecut ca avertisment ca jobul e doar o activitate necesara castigarii banilor, in nici un caz telul unic al existentei cuiva. Da, poate sa fie placut, de fapt, utilizand atat de mult din timpul nostru constient, ar fi chiar trist sa fie neplacut. Acum e trendy sa spui ca traiesti pentru job, ca esti o femeie de cariera, parerea mea e ca e doar trist, inseamna ca nu ai prieteni si esti prea fad pentru a avea alte interese. E mult mai usor sa te arunci in munca pana la inconstienta, sa tragi in jug precum boii bunicului orbeste pana cineva iti zice sa te opresti.
Asa ajungem la scopul meu in viata, unicul meu scop in viata: fericirea. Asta exclude copiii pentru ca nu am altruismul si spiritul de sacrificiu necesar cresterii unui copil, s-ar putea sa ma reproduc cumva sau sa achizitionez un copil doar pentru a avea cui sa-i transmit my legacy, nu doar bunurile materiale, dar spiritul fericirii in care traiesc.
Pentru a fi fericita mi-am construit o cultura solida, pentru ca e credinta mea ca nu poti fi fericit atata timp cat nu stii ce au facut predecesorii tai pentru a evita greselile comune macar, pentru a-mi largi orizonturile si imaginatia. Am ales un domeniu oneros de activitate pentru a castiga suficient realizarii tuturor roadelor imaginatiei numite. Muncesc stiind care imi e scopul, vizualizand ce imi doresc asa e destul de dificil sa cad in depresii.
Nu imi e frica sa ies din tiparele clasice, imi asum responsabilitatea alegerilor mele, niciodata nu voi invinovati societatea sau parintii pentru nefericirea mea - rod al alegerilor proprii.
Nu imi leg fericirea de un nene, de o nunta, de un apartament, de o stabilitate iluzorie si nefericita care ma ingradeste si imi creaza un sentiment fals de siguranta prin crearea unei nesigurante generale.
Fericirea e singurul scop pentru care merita sa lupti.
Avem o viata scurta, eu am ajuns cam la 1/3 din ea, timpul e cel mai de valoare lucru al nostru si evitam sa ne gandim la asta, doar timpul e ireversibil, averile pot fi recastigate dar tineretea sau viata, nu. Ce mi se parea si inca mi se pare ciudat e cum adultii evita sa se gandeasca la asta, timpul le fuge printre degete si ei ignora situatia aruncandu-se in munca fara scop, in hobby-uri fade sau in obligatii autoimpuse care nu fac bine nimanui.
Un scop dezirabil in viata conform societatii e construirea unei case. Aici nu prea am ce comenta, eu nu vreau sa-mi construiesc casa ci am gasit casa ideala, mai degraba palatul ideal interbelic, pe care vreau sa o cumpar si sa o readuc la splendoarea pierduta. Dar acesta nu e un scop in viata, e un mijloc catre un scop, acela de a tine curte, de a da cele mai stralucitoare petreceri, de a cultiva o societate, de a fi regina care m-am nascut pentru a fi. Casa respectiva va fi doar o scena a stralucirii mele, in nici un caz un scop pentru care as sacrifica chestii. Imi va aduce beneficii, ma voi bucura de ea si o voi folosi si abuza, in nici un caz nu o voi tine la pastrare eventual pentru viitoarele generatii.
Un alt scop asupra caruia societatea zambeste aprobator e reproducerea, caci e o viata irosita aceea din care nu a rezultat macar un brotac urlator si mirositor. Dar nimeni, nimeni nu se intreaba daca brotacul respectiv, caruia legea ii recunoaste drepturi de la conceptie, doreste sa se nasca si sa fie crescut in ambianta pe care i-o propun parintii. Zic ca ar trebui sa-i dam macar beneficiul dubiului in cazul in care parintii ii sunt abia iesiti din adolescenta si si-au luat cultura romantica din telenovele sau manele. Probabil majoritatea semenilor mei plonjeaza in inconstienta de la inceputuri pentru a bloca efectele exercitarii atributelor parintesti susmentionate. Zic ca inainte de a ne reproduce blindly sa meditam putin la ce ne-a displacut noua in copilarie si daca am putea sa remediem problema pentru a nu-i transmite brotacului exact aceleasi chestii care ne-au fost transmise noua, sa constientizam ca nu e precum o floare de apartament, ca viata noastra se va schimba, ca brotacul va deveni centrul universului nostru si ca, daca nu suntem capabili de a ne sacrifica majoritatea timpului liber, ar fi mai bine sa ne abtinem.
Averea e considerata un scop de dronele inconjuratoare, fals my dears, ce faci cand atingi pragul dorit? Iti propui sa acumulezi mai mult? Averea, precum casa, e doar un mijloc, nu un scop veritabil. Poate suna ilar, dar e adevarat, e nevoie sa stii cum sa cheltui bani multi, nu e suficient sa achizitionezi 100 de rapiri din serai si 100 de venuse din milo de gips. A decora o casa necesita mult mai mult decat bani, asta daca nu doresti sa o intesi de canapele si fotolii replici stil si piane albe care sa blocheze intrarea in camere.
De la un anumit nivel, casa, masina, sotia chiar sunt carti de vizita care pot sa-ti expuna defectele si slabiciunile cu o deosebita claritate si egalii tai le vor recunoaste si interpreta corespunzator. Averea e doar un mijloc care poate fi folosit de cei care au si fond, nu sunt doar forme, pentru a atinge un scop real.
Cariera e alt mijloc comun misrepresented ca un scop. Ar trebui ca, in contractul de munca sa fie trecut ca avertisment ca jobul e doar o activitate necesara castigarii banilor, in nici un caz telul unic al existentei cuiva. Da, poate sa fie placut, de fapt, utilizand atat de mult din timpul nostru constient, ar fi chiar trist sa fie neplacut. Acum e trendy sa spui ca traiesti pentru job, ca esti o femeie de cariera, parerea mea e ca e doar trist, inseamna ca nu ai prieteni si esti prea fad pentru a avea alte interese. E mult mai usor sa te arunci in munca pana la inconstienta, sa tragi in jug precum boii bunicului orbeste pana cineva iti zice sa te opresti.
Asa ajungem la scopul meu in viata, unicul meu scop in viata: fericirea. Asta exclude copiii pentru ca nu am altruismul si spiritul de sacrificiu necesar cresterii unui copil, s-ar putea sa ma reproduc cumva sau sa achizitionez un copil doar pentru a avea cui sa-i transmit my legacy, nu doar bunurile materiale, dar spiritul fericirii in care traiesc.
Pentru a fi fericita mi-am construit o cultura solida, pentru ca e credinta mea ca nu poti fi fericit atata timp cat nu stii ce au facut predecesorii tai pentru a evita greselile comune macar, pentru a-mi largi orizonturile si imaginatia. Am ales un domeniu oneros de activitate pentru a castiga suficient realizarii tuturor roadelor imaginatiei numite. Muncesc stiind care imi e scopul, vizualizand ce imi doresc asa e destul de dificil sa cad in depresii.
Nu imi e frica sa ies din tiparele clasice, imi asum responsabilitatea alegerilor mele, niciodata nu voi invinovati societatea sau parintii pentru nefericirea mea - rod al alegerilor proprii.
Nu imi leg fericirea de un nene, de o nunta, de un apartament, de o stabilitate iluzorie si nefericita care ma ingradeste si imi creaza un sentiment fals de siguranta prin crearea unei nesigurante generale.
Fericirea e singurul scop pentru care merita sa lupti.
joi, 18 noiembrie 2010
Drama pestelui din acvariu
Ma gandeam azi, inotand, la actul de a inota in sine, faceam o paralela cu alergatul, alt sport pe care il practic cu placere si ma intrebam care e punctul comul al celor doua. Ajunsei la concluzia ca amandoua sunt acte de a pleca, de a-ti afirma libertatea doar pentru a ajunge la capatul bazinului - limita evidenta a libertatii mele inotatoare.
Asa ajunsei cu rationamentul la pestii din acvarii, fapturi colorate a caror lume e un cub transparent cu pietricele din plastic, plante amarate si eventualul cufar de comori fals din care ies bule. Triste fapturi ferite de pestii mai mari si mancatori de alti pesti, de pescari, de pescarusi, chiar de pisici dar cu sacrificiul libertatii lor. Apoi mi-am amintit de ce imi spunea cineva, ca bietii pesti si cand sunt plasati intr-un acvariu mare, raman grupati intr-un colt. Neuronul lor ingramadit nu mai poate concepe libertatea, nu stie ce sa faca avand la dispozitie un spatiu mai mare. Foarte trist cum, in timp, they`ve been broken.
Observam acest fenomen si la oameni. Daca ai fost obisnuit sa nu fie nevoie sa-ti lasi creierul sa zburde, ti se atrofiaza. Daca nu te-ai msicat toata viata de langa blocul tau, chiar si o sugestie de a-ti plimba organismul e un atac personal. Daca nu a fost nevoie sa vezi viata si din alta perspectiva, devii incapabil. Iar a doua generatie de inchistati e si mai sumbra. Precum un motan care stie sa-si faca treburile in cutie pentru ca si parintii lui stiau, progeniturile acestor suferinzi de sindromul acvariului vor porni cu limitarile parintilor lor, le va fi frica sa depaseasca limitele transparente fixate de ei insisi, vor prefera siguranta aparenta a patratelului lor ideii de libertate.
O a doua aplicatie a ideii e faptul ca relatiile pot fi acvarii. Asta e spaima mea cea mai mare, ca, incet incet, imperceptibil, sa se ridice in jurul meu pereti transparenti intre care sa ma trezesc captiva fara scapare. E cel mai usor mod to obliterate me. Ti se toceste spiritul, dorinta de viata paleste, te apatizezi, nu mai esti fericit, dar ce e fericirea after all? Preferi apa calaie in care te scalzi celei proaspete dar impanate de pericole?! de afara.
Iar el te priveste incantat ca te-a prins, pestisorul colorat viu si zglobiu, chiar daca nu mai e atat de zglobiu, chiar daca se invarte apatic in cercuri pe traiectorii imaginare, pe orbite nevazute, chiar daca isi cam pierde culorile, chiar daca te-ar ura daca ar mai fi capabil sa simta ceva atat de intens.
Nu voi intelege niciodata mentalitatea de colectionar de oameni. Nu asta e dragostea.
Relatia mea actuala e precum oceanul, ney, precum universul in care i`m so free and he`s there with me. And this is how love should feel.
A fishtank is not love. Remember that.
Asa ajunsei cu rationamentul la pestii din acvarii, fapturi colorate a caror lume e un cub transparent cu pietricele din plastic, plante amarate si eventualul cufar de comori fals din care ies bule. Triste fapturi ferite de pestii mai mari si mancatori de alti pesti, de pescari, de pescarusi, chiar de pisici dar cu sacrificiul libertatii lor. Apoi mi-am amintit de ce imi spunea cineva, ca bietii pesti si cand sunt plasati intr-un acvariu mare, raman grupati intr-un colt. Neuronul lor ingramadit nu mai poate concepe libertatea, nu stie ce sa faca avand la dispozitie un spatiu mai mare. Foarte trist cum, in timp, they`ve been broken.
Observam acest fenomen si la oameni. Daca ai fost obisnuit sa nu fie nevoie sa-ti lasi creierul sa zburde, ti se atrofiaza. Daca nu te-ai msicat toata viata de langa blocul tau, chiar si o sugestie de a-ti plimba organismul e un atac personal. Daca nu a fost nevoie sa vezi viata si din alta perspectiva, devii incapabil. Iar a doua generatie de inchistati e si mai sumbra. Precum un motan care stie sa-si faca treburile in cutie pentru ca si parintii lui stiau, progeniturile acestor suferinzi de sindromul acvariului vor porni cu limitarile parintilor lor, le va fi frica sa depaseasca limitele transparente fixate de ei insisi, vor prefera siguranta aparenta a patratelului lor ideii de libertate.
O a doua aplicatie a ideii e faptul ca relatiile pot fi acvarii. Asta e spaima mea cea mai mare, ca, incet incet, imperceptibil, sa se ridice in jurul meu pereti transparenti intre care sa ma trezesc captiva fara scapare. E cel mai usor mod to obliterate me. Ti se toceste spiritul, dorinta de viata paleste, te apatizezi, nu mai esti fericit, dar ce e fericirea after all? Preferi apa calaie in care te scalzi celei proaspete dar impanate de pericole?! de afara.
Iar el te priveste incantat ca te-a prins, pestisorul colorat viu si zglobiu, chiar daca nu mai e atat de zglobiu, chiar daca se invarte apatic in cercuri pe traiectorii imaginare, pe orbite nevazute, chiar daca isi cam pierde culorile, chiar daca te-ar ura daca ar mai fi capabil sa simta ceva atat de intens.
Nu voi intelege niciodata mentalitatea de colectionar de oameni. Nu asta e dragostea.
Relatia mea actuala e precum oceanul, ney, precum universul in care i`m so free and he`s there with me. And this is how love should feel.
A fishtank is not love. Remember that.
miercuri, 17 noiembrie 2010
Men are daisies
I am still inlove, and he`s no daisy, but the rest of them are.
Titlul era de fapt men are drama queens.
Unde sunt barbatii de altadata previzibili a caror unica dorinta era evidenta? De ce azi isi doresc toti relatii? Unde sunt masculii in cautare de relatii usurele, de casual dating and sex?
Intrebari retorice, dar m-am lovit doar de cautatori de neveste si mamici lately si toate fetele imi spun acelasi lucru, se despart de boyfrienzi pentru ca acestia sunt mult mai entuziasmati de nunti si de copii decat ele.
Men are the new white meat, barbatii sunt noii codependenti, noii clingy emotional, noul weaker sex.
In curand vor dori sa fie casnici si sa bake pies, viseaza umed cu bebelusi si scutece, isi vor dori rochii albe si nunti glam.
Am observat ca masculii sunt si mult mai inclinati spre drama lately. Unde eu as trece usurel si gratios peste discutie, ei insista sa rezolve probleme inexistente, eventual sa creeze altele noi pentru a-si face viata interesanta. Se incurca with the strangest and most drama proned individuals, se intangle in telenovelele altora. Simt ca eu sunt the strange one pentru ca nu inteleg voluptatea unui scandal bun.
Men are drama queens,
Titlul era de fapt men are drama queens.
Unde sunt barbatii de altadata previzibili a caror unica dorinta era evidenta? De ce azi isi doresc toti relatii? Unde sunt masculii in cautare de relatii usurele, de casual dating and sex?
Intrebari retorice, dar m-am lovit doar de cautatori de neveste si mamici lately si toate fetele imi spun acelasi lucru, se despart de boyfrienzi pentru ca acestia sunt mult mai entuziasmati de nunti si de copii decat ele.
Men are the new white meat, barbatii sunt noii codependenti, noii clingy emotional, noul weaker sex.
In curand vor dori sa fie casnici si sa bake pies, viseaza umed cu bebelusi si scutece, isi vor dori rochii albe si nunti glam.
Am observat ca masculii sunt si mult mai inclinati spre drama lately. Unde eu as trece usurel si gratios peste discutie, ei insista sa rezolve probleme inexistente, eventual sa creeze altele noi pentru a-si face viata interesanta. Se incurca with the strangest and most drama proned individuals, se intangle in telenovelele altora. Simt ca eu sunt the strange one pentru ca nu inteleg voluptatea unui scandal bun.
Men are drama queens,
Xanax si alte droguri usoare
Zilele astea am impresia ca ni se cere sa fim altceva decat suntem parca mai mult decat in alte perioade. Ar trebui sa fim robotei, sa avem aceleasi calitati toti, sa excelam in aceleasi domenii.
Ni se spune ca e bine, chiar de dorit, sa fim ocd in privinta curateniei uitand ca ocd e o boala psihica.
Ni se spune ca trebuie sa putem face totul apoi sa cerem mai mult. Nu stiu cand gasesc timp de dormit perfectiunile intruchipate prezentate, poate nu au vreme de dormit, poate sunt extraterestri veniti sa cucereasca terra.
Trebuie sa ai doar o mica fisura in armura pentru a fall for it. Trebuie doar ca publicitatea agresiva careia ii suntem supusi sa isi fi facut macar putin treaba pentru a fi vulnerabili in fata acestor sugestii.
Nu e necesar sa fim usor retarded, sau usurei la minte, oricine poate fi victima.
Si acum cu si despre droguri. Pentru a ajunge sa devenim ce ni se spune ca ar trebui sa devenim apelam la stimulente. Ciocolata ne ingrasa si femeia ideala e fit. Cafeaua e accesibila tuturor, iar noi avem nevoie de ceva special.
Asa ajungem la mood elevators, la uppers si downers pentru ca e nevoie sa mai si dormim cele 2-3 ore ramase.
Ne reglam chimia creierului artificial si, fara sa ne dam seama, ajungem sa fim altcineva sa nu ne mai regasim pe noi insine in aceasta ceata drug induced.
Leave it all, accept your limitation for you are human.
Ni se spune ca e bine, chiar de dorit, sa fim ocd in privinta curateniei uitand ca ocd e o boala psihica.
Ni se spune ca trebuie sa putem face totul apoi sa cerem mai mult. Nu stiu cand gasesc timp de dormit perfectiunile intruchipate prezentate, poate nu au vreme de dormit, poate sunt extraterestri veniti sa cucereasca terra.
Trebuie sa ai doar o mica fisura in armura pentru a fall for it. Trebuie doar ca publicitatea agresiva careia ii suntem supusi sa isi fi facut macar putin treaba pentru a fi vulnerabili in fata acestor sugestii.
Nu e necesar sa fim usor retarded, sau usurei la minte, oricine poate fi victima.
Si acum cu si despre droguri. Pentru a ajunge sa devenim ce ni se spune ca ar trebui sa devenim apelam la stimulente. Ciocolata ne ingrasa si femeia ideala e fit. Cafeaua e accesibila tuturor, iar noi avem nevoie de ceva special.
Asa ajungem la mood elevators, la uppers si downers pentru ca e nevoie sa mai si dormim cele 2-3 ore ramase.
Ne reglam chimia creierului artificial si, fara sa ne dam seama, ajungem sa fim altcineva sa nu ne mai regasim pe noi insine in aceasta ceata drug induced.
Leave it all, accept your limitation for you are human.
joi, 4 noiembrie 2010
Parerea mea superficiala despre facebook
Nu prea sunt incantata de retelele de socializare. De fiecare data, mi-am facut conturi doar pentru a pastra legatura cu o prietena, ulterior am acceptat in my ring of knowlege cunoscuti, am luat parte reluctantly la jocurile pseudo-sociale care ne fac sa ne simtim iubiti, am raspuns cu lehamite comentariilor care se voiau glumete, nu am comentat la randul meu, am reciprocat premiile care mi se dadeau fara a avea pretentia de a cunoaste foarte bine recipientul.
Cred ca e evident ca nu sunt fan al acestor contraptii. Nu esti popular si iubit daca ai 100 de folowersi disperati precum tine dupa acceptare. Nu ai 100 de prieteni. Cei 100 de friends nu sunt o masura a valorii tale personale.
Imi creste temperatura cu un grad de fiecare data cand primesc friend requests de la oameni necunoscuti. Ma intreb de ce ar vrea sa-mi fie prieteni. Is it a numbers game? Bineinteles, ce nu e in zilele noastre.
Ce ma enerveaza la culme e jocul de-a comentariile. "Ce frumoasa eeesti", "scumpo", "esti o draguta", nu poti misca un deget in lumea asta virtuala fara a trezi reactii de astea. Am publicat o poza in costumul de haloween, scarry, nu pretty, nu am fost sexy something, am fost scarry and disgusting something, reactiile: "ioi tu ce dulce esti" la un costum plin de sange si un machiaj asemenea. Incep sa ma intreb daca nu cumva oamenii pe care i-am acceptat cu inconstienta ca friends nu sunt cylons set on ruling the world.
Alt punct care imi creste tensiunea the bad way e sniffing eachothers tails. De la site-uri de dating de astepti la a little tail sniffing, dar retelele de socializare adauga factorul ipocrizie. O, nu, am cont aici doar pentru a-mi face noi prieteni iar poza in lenjerie seethrought e artistica, nu pornografica. Vai, perversilor care comentati la ea, de fapt "ce buna esti" e un compliment, nu o invitatie up front la some nasty. Suntem niste papadii pure si caste, tot ce ne dorim e sa apreciati frumusetea interioara din acest motiv incercam sa nu va dezorientam cu prea multe haine.
Incep sa simt ca socializarea clasica a devenit vintage si ca i`m not down with the kids today. Am i old, acesta sa fie motivul pentru care prefer sa beau o cafea sau un pahar de vin cu partenerul de socializare?
Cred ca e evident ca nu sunt fan al acestor contraptii. Nu esti popular si iubit daca ai 100 de folowersi disperati precum tine dupa acceptare. Nu ai 100 de prieteni. Cei 100 de friends nu sunt o masura a valorii tale personale.
Imi creste temperatura cu un grad de fiecare data cand primesc friend requests de la oameni necunoscuti. Ma intreb de ce ar vrea sa-mi fie prieteni. Is it a numbers game? Bineinteles, ce nu e in zilele noastre.
Ce ma enerveaza la culme e jocul de-a comentariile. "Ce frumoasa eeesti", "scumpo", "esti o draguta", nu poti misca un deget in lumea asta virtuala fara a trezi reactii de astea. Am publicat o poza in costumul de haloween, scarry, nu pretty, nu am fost sexy something, am fost scarry and disgusting something, reactiile: "ioi tu ce dulce esti" la un costum plin de sange si un machiaj asemenea. Incep sa ma intreb daca nu cumva oamenii pe care i-am acceptat cu inconstienta ca friends nu sunt cylons set on ruling the world.
Alt punct care imi creste tensiunea the bad way e sniffing eachothers tails. De la site-uri de dating de astepti la a little tail sniffing, dar retelele de socializare adauga factorul ipocrizie. O, nu, am cont aici doar pentru a-mi face noi prieteni iar poza in lenjerie seethrought e artistica, nu pornografica. Vai, perversilor care comentati la ea, de fapt "ce buna esti" e un compliment, nu o invitatie up front la some nasty. Suntem niste papadii pure si caste, tot ce ne dorim e sa apreciati frumusetea interioara din acest motiv incercam sa nu va dezorientam cu prea multe haine.
Incep sa simt ca socializarea clasica a devenit vintage si ca i`m not down with the kids today. Am i old, acesta sa fie motivul pentru care prefer sa beau o cafea sau un pahar de vin cu partenerul de socializare?
joi, 21 octombrie 2010
Bourgeois
Urasc notiunea si tot ce tine de ea. Ar putea parea ipocrit, doar ce sunt eu daca nu o mandra exponenta a middle class-ului? Iar domnii burghezi exact asta sunt, patura sociala intermediara clasei muncitoresti si marilor averi. Dar nu statutul economic mi se pare a fi calitatea lor definitorie, starea financiara e harmless in itself. Domnii burghezi sunt cei care au definit morala, ce se cade, sa nu vorbeasca gura lumii, chestia cu rufele murdare spalate in public. Au inventat si sustinut notiunile care ma fac sa ma zburlesc precum o closca on the war path. Si au depasit de mult, ca definitie, patura mijlocie a societatii. Acum pot fi gasiti peste tot, de la coada sapei, la coada unui troller LV.
Poate e impresia mea gresita creata de toata cartile balzaciene citite, dar burghezii ne-au impotmolit cu notiuni inutile si limitative.
Casatoria din dragoste cred ca e o notiune mosita in sanul burgheziei. E mai sanatos sa privesti casatoria ca un parteneriat de afaceri, o unire a patrimoniilor pentru un scop economic definit. E irational sa crezi ca iubirea inflacarata de la inceput va dura cateva decenii, va rezista uratirii, imbatranirii, ingrasarii, chelirii, ergo, casatoria din dragoste se bazeaza pe o premisa eronata. Institutia poate avea succes doar daca scoatem factorul sentimente din ea.
Modestia falsa e tot apanajul burgheziei. Modestia in sine nu mi se pare o calitate, e enervanta si conduce la crearea de maici tereze extrem de iritante in sine. Dar modestia falsa, cersitul complimentelor, imi intoarce stomacul pe dos, fie-mi permis cliseul. Am petrecul 2-3 ore aranjandu-ma, se vede, dar insist sa spun ca abia m-am trezit doar pentru a auzi niste voci plictisite cum imi spun ca dorm deosebit de impopotonata. E diferit de a arata efortless chic, buclele structurate nu sunt nici efortless nici chic, machiajul aplicat cu lopata (am uitat care era unealta zugravului) nu e nici el chic, and so on. Grow a pair si recunoaste, da sunt o opera de arta pentru realizarea careia s-a sacrificat timp si resurse.
De cand au aparut burghezii, au nurtured micile clici de babe moraliste (folosesc termenul de baba in sens larg, unele se nasc babe si, din pacate, si unii se nasc babe) care si-au insusit dreptul de a judeca, de a impartasi opiniile lor formate in creuzetul plin de frustrare pe care-l reprezinta. Cineva e fericit, noooo, nu se poate, ia hai sa pass judgement, sa-l aratam cu degetul, ce conteaza ca nu raneste pe nimeni, in lumea noastra nimeni nu are dreptul de a se bucura de ceva.
Fericirea e forta care imi misca lumea, e scopul meu, so, e natural ca acesti mici aducatori ai norilor, intunecatori ai luminii sa-mi fie inamicii declarati.
Ce e trist e ca au impresia ca ne intereseaza sau afecteaza parerile lor mici, lumea lor meschina, nefericirea lor sau dorinta lor de a o propasi, de a o ridica la nivel de valoare nationala.
Nope, din partea mea puteti sa va induceti atacuri cerebrale toti, eu ma voi bucura de ka-ul meu ca si cum ar fi the king of cars, ma voi delecta conducand pe drumurile patriei in ciuda of all the bickering despre gropi smad, imi va placea in continuare sa dansez, sa beau vin, sa fall inlove.
Put that in your pipe and smoke it!
Poate e impresia mea gresita creata de toata cartile balzaciene citite, dar burghezii ne-au impotmolit cu notiuni inutile si limitative.
Casatoria din dragoste cred ca e o notiune mosita in sanul burgheziei. E mai sanatos sa privesti casatoria ca un parteneriat de afaceri, o unire a patrimoniilor pentru un scop economic definit. E irational sa crezi ca iubirea inflacarata de la inceput va dura cateva decenii, va rezista uratirii, imbatranirii, ingrasarii, chelirii, ergo, casatoria din dragoste se bazeaza pe o premisa eronata. Institutia poate avea succes doar daca scoatem factorul sentimente din ea.
Modestia falsa e tot apanajul burgheziei. Modestia in sine nu mi se pare o calitate, e enervanta si conduce la crearea de maici tereze extrem de iritante in sine. Dar modestia falsa, cersitul complimentelor, imi intoarce stomacul pe dos, fie-mi permis cliseul. Am petrecul 2-3 ore aranjandu-ma, se vede, dar insist sa spun ca abia m-am trezit doar pentru a auzi niste voci plictisite cum imi spun ca dorm deosebit de impopotonata. E diferit de a arata efortless chic, buclele structurate nu sunt nici efortless nici chic, machiajul aplicat cu lopata (am uitat care era unealta zugravului) nu e nici el chic, and so on. Grow a pair si recunoaste, da sunt o opera de arta pentru realizarea careia s-a sacrificat timp si resurse.
De cand au aparut burghezii, au nurtured micile clici de babe moraliste (folosesc termenul de baba in sens larg, unele se nasc babe si, din pacate, si unii se nasc babe) care si-au insusit dreptul de a judeca, de a impartasi opiniile lor formate in creuzetul plin de frustrare pe care-l reprezinta. Cineva e fericit, noooo, nu se poate, ia hai sa pass judgement, sa-l aratam cu degetul, ce conteaza ca nu raneste pe nimeni, in lumea noastra nimeni nu are dreptul de a se bucura de ceva.
Fericirea e forta care imi misca lumea, e scopul meu, so, e natural ca acesti mici aducatori ai norilor, intunecatori ai luminii sa-mi fie inamicii declarati.
Ce e trist e ca au impresia ca ne intereseaza sau afecteaza parerile lor mici, lumea lor meschina, nefericirea lor sau dorinta lor de a o propasi, de a o ridica la nivel de valoare nationala.
Nope, din partea mea puteti sa va induceti atacuri cerebrale toti, eu ma voi bucura de ka-ul meu ca si cum ar fi the king of cars, ma voi delecta conducand pe drumurile patriei in ciuda of all the bickering despre gropi smad, imi va placea in continuare sa dansez, sa beau vin, sa fall inlove.
Put that in your pipe and smoke it!
miercuri, 20 octombrie 2010
The empty life of a former beauty queen
Le stim cu totii, sunt printre noi, usor recognoscibile precum orhideele trecute printre margaretele comune.
Machiajul pluristratificat, mascara aplicata in etape, fardul de ochi cu sclipici, blush-ul cateva nuante prea puternic, iluminatorul excesiv menit sa compenseze trecerea timpului le diferentiaza de restul doamnelor de varsta lor.
Au un complex, frumusetea ofilita e mai dureroasa decat lipsa totala a acesteia. Cand frumusetea e singura ta calitate sau singura calitate pe care o percepi tu, trecerea timpului te va lasa, invariabil, goala.
Cel mai dificil e ca stii asta, nu poti fi atat de superficiala incat sa crezi ca tu esti singura exceptie, ca timpul te va ocoli doar pe tine, ca, fara a te imbaia in sangele virginelor, vei ramane pururi tanara nubila. Cunoasterea asta a faptului ca singura ta calitate notabila se stinge treptat, inevitabil, accelereaza procesul. Frumoasa noastra se acreste si asta i se vede pe fata.
Pana la 30 de ani, chiar 35 pentru norocoase, frumusetea mai dureaza, sau urme ale acesteia, inca machiajul si hainele alese cu grija pot masca partial efectele timpului.
Dupa 35 de ani, ce ramane e o epava trista a ce a fost candva, majoritatea autoprovocata cu acreala.
Dar nu asta voiam sa analizez, if anything, ci ce transforma o tanti superficiala si frumusica in scorpia care scuipa venin dupa 35 de ani. Cred ca nu sunt singura care se confrunta cu lupi moralisti insistand sa sublinieze ca ei erau muuuult mai frumosi la 20 de ani, muuuult mai subtiri, aveau tenul muuuuult mai alb, mult mai multi admiratori. Ce conteaza faptul ca acum e godzilla reincarnated, ca sperie copiii mici si pe adulti in alei intunecate, ea a fost candva frumoasa - sau asa ne tot spune, deci are dreptul sa fie grasa, urata, neingrijita si sa critice pe oricine.
Ce o impinge sa se automutileze, pentru ca asta face, isi creaza riduri oribile, desfigurante, la primul semn de slabiciune, se distruge. Daca ar avea un dram de putere, si-ar conserva frumusetea, nu s-ar incrancena.
Nu conteaza ca ii atarna pielea pe maini, pe picioare, ca gatul ii arata ca cel al unei curci, ca are corpul deformat, chiar daca nu gras, ea a fost candva frumoasa si ne spune constant ca ea obisnuia sa fie frumoasa.
Sunt fericita ca nu am genul acela de frumusete, sper ca niciodata sa nu ajung baba ridata si acra descrisa mai sus, sper sa am bunul simt de a nu ma imbatrani si urati prematur, sper sa nu plictisesc la nesfarsit noile generatii cu frumusetea mea trecuta si succesele mele palide.
Machiajul pluristratificat, mascara aplicata in etape, fardul de ochi cu sclipici, blush-ul cateva nuante prea puternic, iluminatorul excesiv menit sa compenseze trecerea timpului le diferentiaza de restul doamnelor de varsta lor.
Au un complex, frumusetea ofilita e mai dureroasa decat lipsa totala a acesteia. Cand frumusetea e singura ta calitate sau singura calitate pe care o percepi tu, trecerea timpului te va lasa, invariabil, goala.
Cel mai dificil e ca stii asta, nu poti fi atat de superficiala incat sa crezi ca tu esti singura exceptie, ca timpul te va ocoli doar pe tine, ca, fara a te imbaia in sangele virginelor, vei ramane pururi tanara nubila. Cunoasterea asta a faptului ca singura ta calitate notabila se stinge treptat, inevitabil, accelereaza procesul. Frumoasa noastra se acreste si asta i se vede pe fata.
Pana la 30 de ani, chiar 35 pentru norocoase, frumusetea mai dureaza, sau urme ale acesteia, inca machiajul si hainele alese cu grija pot masca partial efectele timpului.
Dupa 35 de ani, ce ramane e o epava trista a ce a fost candva, majoritatea autoprovocata cu acreala.
Dar nu asta voiam sa analizez, if anything, ci ce transforma o tanti superficiala si frumusica in scorpia care scuipa venin dupa 35 de ani. Cred ca nu sunt singura care se confrunta cu lupi moralisti insistand sa sublinieze ca ei erau muuuult mai frumosi la 20 de ani, muuuult mai subtiri, aveau tenul muuuuult mai alb, mult mai multi admiratori. Ce conteaza faptul ca acum e godzilla reincarnated, ca sperie copiii mici si pe adulti in alei intunecate, ea a fost candva frumoasa - sau asa ne tot spune, deci are dreptul sa fie grasa, urata, neingrijita si sa critice pe oricine.
Ce o impinge sa se automutileze, pentru ca asta face, isi creaza riduri oribile, desfigurante, la primul semn de slabiciune, se distruge. Daca ar avea un dram de putere, si-ar conserva frumusetea, nu s-ar incrancena.
Nu conteaza ca ii atarna pielea pe maini, pe picioare, ca gatul ii arata ca cel al unei curci, ca are corpul deformat, chiar daca nu gras, ea a fost candva frumoasa si ne spune constant ca ea obisnuia sa fie frumoasa.
Sunt fericita ca nu am genul acela de frumusete, sper ca niciodata sa nu ajung baba ridata si acra descrisa mai sus, sper sa am bunul simt de a nu ma imbatrani si urati prematur, sper sa nu plictisesc la nesfarsit noile generatii cu frumusetea mea trecuta si succesele mele palide.
miercuri, 13 octombrie 2010
Cu si despre dragoste
* o, da, i`m inlove, dar nu despre asta e vorba.
In experienta mea, dragostea se comporta ca o boala. In prima faza, nu poti dormi, nu poti manca, esti obsedat de obiectul afectiunii, nu te poti concentra la activitati curente si uzuale, in cazul meu, esti predispus la cazutul in gropi, accidente de circulatie si poate ajunge pana la vacante la spital.
Urmatoarea etapa e sa get the guy. Pentru a obtine orice, ai nevoie de un plan. In starea descrisa, e destul de complicat sa devise one si mi se pare surprinzator cate succese se inregistreaza in domeniu.
Aici sunt doua mari posibilitati, fie you don`t get him because you`re too inluuuuuv si disperata iar urmarea e ca fie mai disperi un an,doi pentru a concluziona ca toti barbatii e dobitoci, fie you get on with it invatand o lectie importanta ca disperarea nu aduce nimanui nimic.
Cum ziceam, succesele sunt rare, surprinzatoare si nuantate. Adica nenea (scriem din perspectiva unei mademoiselle aici) poate fi mai rational, poate urmari scopuri mai putin onorabile, poate doar sa vrea sa para interesant, poate sa fie plictisit sau, wander of wanders, poate sa fie sincer interesat.
Urmare a primelor motive care stau la baza unei acceptari aparente, urmarile sunt similare esecului, se pot trage invataminte valoroase, sau se poate ajunge la concluzia ca barbatii e porci.
Oricum, suferinta emotionala si fizica e mare. Unii se ingrasa, altii slabesc, nimeni nu se poate concentra, toti facem prostii.
Sa zicem ca totul merge bine si e un succes. Sa ne imaginam ca si el e inamorat de tipa. Urmeaza o perioada roz, in care continua stresul emotional si fizic. Sa zicem ca tumultul se termina dupa doua luni. In aceasta perioada, cei doi porumbei isi vor fi secat resursele fizice, isi vor fi consumat credibilitatea profesionala/scolara si vor fi atins limita rabdarii apropiatilor.
Urmatoarea faza a catastrofei e momentul in care se trezesc mieluseii din starea de bliss indusa chimic. Ea il imagineaza pe el cu alte tipe, are dubii privitoare la calitatile ei fizice, devine posesiva si teritoriala. El incepe sa nu o mai vada printr-o lentila roz, micile defecte pe care le iubea devin enervante, posesivitatea ei nu mai e dulce ci iritanta, ar dori sa reia relatiile cu prietenii care nu ii provoaca disconfortul pe care i-l provoaca ea si, probabil urmare a obsesiei ei, se imagineaza si el cu alte tipe.
Drama iese la suprafata, toata tesatura pastelata a lunilor trecute este sfasiata, ultimatumuri, scene publice, lacrimi, disperare.
Posibilitatile sunt multe, dar asta e o relatie imaginara tip pe care am vazut-o in practica si care reprezinta o medie.
Concluziile mele sunt:
1. Disperarea nu e atragatoare.
2. Lacrimile uratesc.
3. Oricat ar nega partenerul, estetica e importanta in everyday life.
4. Cel mai bun mod de a-l indeparta e sa fii geloasa si clingy.
Astea se aplica si la the opposite sex.
In experienta mea, dragostea se comporta ca o boala. In prima faza, nu poti dormi, nu poti manca, esti obsedat de obiectul afectiunii, nu te poti concentra la activitati curente si uzuale, in cazul meu, esti predispus la cazutul in gropi, accidente de circulatie si poate ajunge pana la vacante la spital.
Urmatoarea etapa e sa get the guy. Pentru a obtine orice, ai nevoie de un plan. In starea descrisa, e destul de complicat sa devise one si mi se pare surprinzator cate succese se inregistreaza in domeniu.
Aici sunt doua mari posibilitati, fie you don`t get him because you`re too inluuuuuv si disperata iar urmarea e ca fie mai disperi un an,doi pentru a concluziona ca toti barbatii e dobitoci, fie you get on with it invatand o lectie importanta ca disperarea nu aduce nimanui nimic.
Cum ziceam, succesele sunt rare, surprinzatoare si nuantate. Adica nenea (scriem din perspectiva unei mademoiselle aici) poate fi mai rational, poate urmari scopuri mai putin onorabile, poate doar sa vrea sa para interesant, poate sa fie plictisit sau, wander of wanders, poate sa fie sincer interesat.
Urmare a primelor motive care stau la baza unei acceptari aparente, urmarile sunt similare esecului, se pot trage invataminte valoroase, sau se poate ajunge la concluzia ca barbatii e porci.
Oricum, suferinta emotionala si fizica e mare. Unii se ingrasa, altii slabesc, nimeni nu se poate concentra, toti facem prostii.
Sa zicem ca totul merge bine si e un succes. Sa ne imaginam ca si el e inamorat de tipa. Urmeaza o perioada roz, in care continua stresul emotional si fizic. Sa zicem ca tumultul se termina dupa doua luni. In aceasta perioada, cei doi porumbei isi vor fi secat resursele fizice, isi vor fi consumat credibilitatea profesionala/scolara si vor fi atins limita rabdarii apropiatilor.
Urmatoarea faza a catastrofei e momentul in care se trezesc mieluseii din starea de bliss indusa chimic. Ea il imagineaza pe el cu alte tipe, are dubii privitoare la calitatile ei fizice, devine posesiva si teritoriala. El incepe sa nu o mai vada printr-o lentila roz, micile defecte pe care le iubea devin enervante, posesivitatea ei nu mai e dulce ci iritanta, ar dori sa reia relatiile cu prietenii care nu ii provoaca disconfortul pe care i-l provoaca ea si, probabil urmare a obsesiei ei, se imagineaza si el cu alte tipe.
Drama iese la suprafata, toata tesatura pastelata a lunilor trecute este sfasiata, ultimatumuri, scene publice, lacrimi, disperare.
Posibilitatile sunt multe, dar asta e o relatie imaginara tip pe care am vazut-o in practica si care reprezinta o medie.
Concluziile mele sunt:
1. Disperarea nu e atragatoare.
2. Lacrimile uratesc.
3. Oricat ar nega partenerul, estetica e importanta in everyday life.
4. Cel mai bun mod de a-l indeparta e sa fii geloasa si clingy.
Astea se aplica si la the opposite sex.
miercuri, 29 septembrie 2010
S&m in every day life
Te iubesc dar trebuie sa te ranesc. Niciodata nu am acceptat afirmatia asta.
Te iubesc, esti speciala dar vreau sa te schimb. Unicitatea ta imi raneste creierul unicelular si e necesar sa iti retez putin ideile pentru a incape in sablonul dupa care sunt construiti ceilalti 6 miliarde de oameni.
Te iubesc, vad ca esti deprimata in relatia asta, dar vreau sa te pastrez in bondage for my viewing pleasure.
Te iubesc, stiu ca ce faci e pentru a fi fericita, dar renunta la tot pentru mine, pentru a te putea privi in nefericirea ta.
Te iubesc, stiu ca natura ta iti cere sa zbori, dar iti voi prinde pietre de moara de picioare daca asta e necesar sa te tin langa mine, chiar daca asta te va ucide in final.
Te iubesc, stiu ca acum esti fericita fara mine, dar iti voi ruina fiecare moment pe care va fi posibil.
Te iubesc si, daca as putea, fara a fi inchis, te-as ucide doar pentru a fi sigur ca nimeni nu mi te va lua vreodata, te-as pastra intr-un recipient cu miere pentru a putea sa te ating oricand.
Te iubesc, esti speciala dar vreau sa te schimb. Unicitatea ta imi raneste creierul unicelular si e necesar sa iti retez putin ideile pentru a incape in sablonul dupa care sunt construiti ceilalti 6 miliarde de oameni.
Te iubesc, vad ca esti deprimata in relatia asta, dar vreau sa te pastrez in bondage for my viewing pleasure.
Te iubesc, stiu ca ce faci e pentru a fi fericita, dar renunta la tot pentru mine, pentru a te putea privi in nefericirea ta.
Te iubesc, stiu ca natura ta iti cere sa zbori, dar iti voi prinde pietre de moara de picioare daca asta e necesar sa te tin langa mine, chiar daca asta te va ucide in final.
Te iubesc, stiu ca acum esti fericita fara mine, dar iti voi ruina fiecare moment pe care va fi posibil.
Te iubesc si, daca as putea, fara a fi inchis, te-as ucide doar pentru a fi sigur ca nimeni nu mi te va lua vreodata, te-as pastra intr-un recipient cu miere pentru a putea sa te ating oricand.
luni, 20 septembrie 2010
Psihologia complexatului gramatical
Ne tot ocupam de needucatii care nu folosesc virgule, care nu stiu ce-i aia cratima sau care nu pun destui i, dar, mai nou, probabil datorita ridiculizarii in crescendo, nesigurii gramatical au devenit complexati, si, pentru a nu deveni tintele gramar nazi-lor, folosesc din abundenta toate numite mai sus.
Cratimele despart precum granite artificiale taiate in carne vie cuvinte nevinovate care au luptat indelung pentru unire, virgulele cad ca grindina pe fraze inocente si nepregatite, iar litera i e atat de abuzata incat ar avea nevoie de un program pentru protectia victimelor special.
Si totusi, ce proces psihologic complex se ascunde in spatele unui abuzator al punctuatiei? Ce transforma un necioplit gramatical in acest darnic care arunca semne in stanga si-n dreapta cu atata larghete? I blame the before mentioned gramar nazis care au pus biciul, din dorinta de a-si afirma superioritatea gramaticala, pe bietii necunoscatori si au creat aceasta noua categorie de idioti.
Cratimele despart precum granite artificiale taiate in carne vie cuvinte nevinovate care au luptat indelung pentru unire, virgulele cad ca grindina pe fraze inocente si nepregatite, iar litera i e atat de abuzata incat ar avea nevoie de un program pentru protectia victimelor special.
Si totusi, ce proces psihologic complex se ascunde in spatele unui abuzator al punctuatiei? Ce transforma un necioplit gramatical in acest darnic care arunca semne in stanga si-n dreapta cu atata larghete? I blame the before mentioned gramar nazis care au pus biciul, din dorinta de a-si afirma superioritatea gramaticala, pe bietii necunoscatori si au creat aceasta noua categorie de idioti.
luni, 23 august 2010
Epidemie de isterie
Mdeci parchetul, acest paznic al porţilor raiului, a demarat urmărirea penală împotriva unei asistente de la maternitatea giuleşti pentru că a lipsit 12 minute de la "post" şi astfel a cauzat din culpă decesul/vătămarea corporală a bebeluşilor.
(nu au vrut să ştiu nimic despre accidentul acela, e oribil, bebeluşii nu pot fi aduşi înapoi/reparaţi dar ceva bun ar trebui clădit pe tragedia asta, sună plângăcios, dar în onoarea lor şi vinovatul real ar trebui executat)
Acum să ne ocupăm de culpă. Pentru ca duduia să fi provocat din culpă oribilităţile respective trebuie ca dânsa să fi prevăzut sau să fi putut prevedea rezultatul înfiorător. Ştim în ce hal sunt spitalele noastre dar chiar să prevedem sau să trebuiască să prevedem că oricând, în 12 minute de neatenţie, putem să izbucnim spontan în flăcări e prea mult. Că totuşi nu sunt crematorii, noi nu suntem masaţi cu benzină înainte de a ne interna.
Să spui că între mersul la budă, sau pentru a mânca ceva timp de 12 minute şi arderea de vii a unor copii este o legătura cauzală e hidos. Atâta timp cât tanti nu a aprins un foc de tabără în mijlocul salonului şi apoi nu l-a lăsat nesupravegheat, e o tâmpenie majoră să se dea impresia că ea ar fi marele vinovat.
Nu e mai logic, fără pregătire juridică, fără cunoştinţe de specialitate, doar cu bun simţ, să se pornească urmărirea penală împotriva cretinului care a lipit cu scoci un cablu de electricitate sau ce o fi lipit?! Că mie mi se pare că ar exista o legătură cauzală între un scurt circuit datorat incompetenţei şi indolenţei cuiva şi un incendiu. Nu e mai logic? Incendiu provocat de lipsa unei asistente dintr-o sală fără foc liber arzător sau incendiu provocat de scurt circuit datorat lucrărilor unui electrician (închipuit) incompetent? No cum sună mai rezonabil?
Dar, mulţimea, acest balaur cu şapte capete cere sânge şi prinţesa virgină (completează fiecare cu cine a înţeles el că ocupă această poziţie) îi oferă cea mai "la îndemână" sursă, o tanti care putea să moară şi ea în incendiu, la fel de victimă ... că e greu să identifici idiotul care a lipit scociul, care a zis c-o fi bine şi aşa, că doar, e bine şi aşa. Hai să mai cârpim, că merge (sunt curioasă cine a zis asta, procurorul care a început urmărirea penală, sau nenea cu scociul).
În locul asistentei aş da în judecată statul, spitalul, pe toată lumea. Nu e normal să trebuiască să lucrezi într-un mediu în care nu poţi merge la budă de frica unui incendiu devastator. Stresul ăsta la job, dacă nu eşti pompier, ar trebui remunerat suplimentar.
Apoi mai citeam că unii se plângeau că asistentele, în loc să sară ca eroinele în flăcări să le salveze copiii, fugeau. Trebuie să întreb, credeţi că tantiile astea sunt pompieri? Altfel nu pot să-mi explic revolta.
Nut that's just me. Life goes on in the carpathian garden of choice.
(nu au vrut să ştiu nimic despre accidentul acela, e oribil, bebeluşii nu pot fi aduşi înapoi/reparaţi dar ceva bun ar trebui clădit pe tragedia asta, sună plângăcios, dar în onoarea lor şi vinovatul real ar trebui executat)
Acum să ne ocupăm de culpă. Pentru ca duduia să fi provocat din culpă oribilităţile respective trebuie ca dânsa să fi prevăzut sau să fi putut prevedea rezultatul înfiorător. Ştim în ce hal sunt spitalele noastre dar chiar să prevedem sau să trebuiască să prevedem că oricând, în 12 minute de neatenţie, putem să izbucnim spontan în flăcări e prea mult. Că totuşi nu sunt crematorii, noi nu suntem masaţi cu benzină înainte de a ne interna.
Să spui că între mersul la budă, sau pentru a mânca ceva timp de 12 minute şi arderea de vii a unor copii este o legătura cauzală e hidos. Atâta timp cât tanti nu a aprins un foc de tabără în mijlocul salonului şi apoi nu l-a lăsat nesupravegheat, e o tâmpenie majoră să se dea impresia că ea ar fi marele vinovat.
Nu e mai logic, fără pregătire juridică, fără cunoştinţe de specialitate, doar cu bun simţ, să se pornească urmărirea penală împotriva cretinului care a lipit cu scoci un cablu de electricitate sau ce o fi lipit?! Că mie mi se pare că ar exista o legătură cauzală între un scurt circuit datorat incompetenţei şi indolenţei cuiva şi un incendiu. Nu e mai logic? Incendiu provocat de lipsa unei asistente dintr-o sală fără foc liber arzător sau incendiu provocat de scurt circuit datorat lucrărilor unui electrician (închipuit) incompetent? No cum sună mai rezonabil?
Dar, mulţimea, acest balaur cu şapte capete cere sânge şi prinţesa virgină (completează fiecare cu cine a înţeles el că ocupă această poziţie) îi oferă cea mai "la îndemână" sursă, o tanti care putea să moară şi ea în incendiu, la fel de victimă ... că e greu să identifici idiotul care a lipit scociul, care a zis c-o fi bine şi aşa, că doar, e bine şi aşa. Hai să mai cârpim, că merge (sunt curioasă cine a zis asta, procurorul care a început urmărirea penală, sau nenea cu scociul).
În locul asistentei aş da în judecată statul, spitalul, pe toată lumea. Nu e normal să trebuiască să lucrezi într-un mediu în care nu poţi merge la budă de frica unui incendiu devastator. Stresul ăsta la job, dacă nu eşti pompier, ar trebui remunerat suplimentar.
Apoi mai citeam că unii se plângeau că asistentele, în loc să sară ca eroinele în flăcări să le salveze copiii, fugeau. Trebuie să întreb, credeţi că tantiile astea sunt pompieri? Altfel nu pot să-mi explic revolta.
Nut that's just me. Life goes on in the carpathian garden of choice.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
