Margo - cap.2 Inceputurile sau cum se naste o flacara

Un clinchet de clopotel deschise o noua usa dintre multele aparent nesfarsitului hol care il reprezenta viata ei indelungata.
Prima ei amintire are sunete de clopotei, nu erau sarbatorile de iarna, doar ca mama ei avea o dragoste neobisnuita pentru ei. Fiecare camera avea clopotei, fiecare suprafata plana avea clopotei, clopotei erau folositi pentru a chema servitorii, clopotei sunau cand se deschideau unele usi, avusese clopotei deasupra patului cand era copil.

Casa copilariei ei era mai mult un castel decat o casa, fusese in familia mamei ei de multe generatii, fiecare adaugand cate un apendice nepotrivit, pana cand ansamblul ajunsese sa arate ca un tort. Gradinile englezesti pareau reci si sinistre pentru un copil, lacul si statuile napadite de plante pareau un oras antic abandonat in urma unui razboi pierdut, camerele mari abundau in cotloane intunecoase potrivite jocurilor unui copil. Camera ei favorita era biblioteca, focul ardea in semineu, cartile pareau infinite, fotoliile moi o atrageau, mirosul pipei tatalui ei ii dadea un sentiment de siguranta desi nu ar fi recunoscut-o niciodata, cauta tari pe care i-ar fi placut sa le viziteze pe globul urias, privea cerul instelat prin luneta, era camera martora tuturor viselor ei de copil.
Cand scapa, se plimba pe domeniu, lipsise o zi intreaga de acasa, umblase prin ploaie, prin frig, fara a manca nimic, descoperind locuri noi in sfera ei de influenta, imaginand batalii, expeditii, libertate, uneori ducea o carte pe care o citea in mijlocul unui camp cu maci si iarba, printre copaci, intinsa pe un petec de soare.

Isi amintea foarte bine paharele de cristal, borcanelele de portelan cu cremele mamei, sticlutele incrustate cu parfumuri, bijuteriile pastrate in cutii egal de pretioase, toate interzise ei si cu atat mai interesante.
Mama ei avea sange francez, se tragea din cea mai inalta aristocratie, familia ei parasise Parisul pentru totdeauna si, desi nu se intorsese acolo niciodata, vorbea frantuzeste, il considera casa ei, se considera o dezradacinata, un copil orfan al unei Frante pierdute pentru totdeauna. Se casatorise cu tatal ei din considerente sociale si financiare. El o iubise candva cu pasiune, acum era doar o urma de melancolie si multa raceala. Ea era fructul acestei iubiri, o reamintire constanta a ce ar fi putut sa fie.

Distanta dintre ei toti nu era doar emotionala, locuiau in aripi diferite ale casei, fiecare avea apartamentul sau, o inepuizabila sursa de umor pentru prietenii parintilor ei care considerau caraghioasa ideea ca o fetita de 5 ani are propriul apartament si proprii servitori.
Se intalneau la mese, schimbau generalitati, invatase dintotdeauna sa pastreze o masca, sa se ascunda, sa nu se lase ranita si sa ucida cu un singur cuvant sau cu o privire.
Se simtise intotdeauna mai apropiata de dadaca decat de mama ei, dadaca parea sincer interesata de micile ei necazuri pe cand mama parea doar enervata. Isi amintea bine nu raceala mamei ei, ci goliciunea ei, lipsa oricarei reactii, era un corp gol, functional dar incapabil de sentimente pentru altcineva decat ea si pretiosul trecut al familiei ei.

Vorbea franceza, germana si italiana fluent inainte de a implini 10 ani. Canta la pian, picta, calarea, juca tenis, stapanea toate micile aptitudini necesare unei doamne. Invatase sa conduca o menajerie de servitori, avea toate calitatile necesare unui tiran dar era destinata sa devina sotia cuiva.
Voia sa studieze, voia sa vada lumea, nu intelegea de ce nu ar urma cursurile Sorbonei.
Mama ei ii spunea ca are prea mult din sangele burgeois al tatalui iar acesta ii reprosa aerul princiar al mamei, era cu adevarat un melanj straniu.
Spaima ei era ca va fi data cuiva spre a-i fi sotie ca o bucata de pamant, ca o slujba, ca un obiect neinsufletit.

Margo - cap. 1 Time is an ilusion, love is certain

Are 93 de ani, implineste 94 peste trei luni. Timpul, aceasta conventie sociala, nu mai are nici o semnificatie pentru ea. Nu mai simte lumina soarelui pe piele, ochii ei prefera sa priveasca trecutul nu realitatea, simte ca acest corp nu este al ei.
Se odihneste pe un fotoliu in proximitatea focului din semineu, doar din obisnuinta, raceala care o inconjoara nu mai poate fi de mult sparta de caldura conventionala.

Rochia de catifea in culoarea cernelii ii mangaie pielea. Colierul din trei siraguri de perle mari, grele este singura sursa de caldura pe care o mai simte, perlele acelea au mai multa viata decat ea. Inelul cu diamante pe care il poarta e o obisnuinta, l-a uitat pe deget cu 20 de ani in urma ca si cum ai uita o carte intr-un tren si acum ii e indiferent, dar perlele sunt un simbol al vietii ei, a esentei ei si nu se va desparti de ele cat timp va avea o urma de viata in ochi.
Parul alb e inca lucios si des, tuns bob il lasa drept pe langa fata, a renuntat la cochetaria aranjarii lui in ultimii ani, reflexia in oglinda e necunoscuta, o evita cu perseverenta. Poate lumina din ochi si o tresarire involuntara a buzelor ii aduc aminte de cea care era.

Pe peretele bibliotecii unde isi petrece dupa-amiaza este un tablou, un cires inflorit al carui miros razbate din ceturile memoriei sub care isi ia ceaiul o doamna purtand o rochie de dantela inspumata alba. Trasaturile doamnei nu se pot distinge, linia gatului ei si pozitia capului exprima fericirea si dragostea pentru care poetilor le-ar trebui mii de volume iar acum e doar o poveste uitata.

Cand el a pictat tabloul, ea avea douazeci de ani. Il cunoscuse cu doua luni inainte si evenimentul avuse amploarea unui cataclism geologic. Cunoscuse dragostea pura, casta, tandra ca o briza parfumata, dar aceasta noua senzatie era nemaiintalnita. Pentru el abandonase totul, un logodnic devotat, prieteni contrariati, parinti neincrezatori si raniti. Plecasera in lumea larga pentru a o imbogati cu dragostea lor. Locuri cunoscute, Parisul, Venetia, Roma, Cairo vazute prin lentila iubirii impartasite pareau noi, murdaria si agitatia care altadata o dezgusta, la bratul lui avea un farmec special. Il insotea, il urmarea pictand, urmareau spectacole la opera, aveau intrare in cele mai fanteziste saloane, viata avea farmec.
Cat de naiva fusese? Nu, nu putea spune asta, si acum ar lua aceeasi decizie stiind ce va urma. Un om care nu simtise o asemenea dragoste, traise in van, iar ea avea multe sa-si reproseze, dar nu ca isi irosise viata.
Cum nu prevazuse faptul ca un sentiment atat de intens nu putea continua? Cum nu intrezarise posibilitatea ca perfectiunea iubirii lor va atrage mania zeilor?

Stupid, ca toate accidentele, s-a produs si acesta. El conducea vijelios automobilul - ultimul lui capriciu - spre resedinta inchiriata pentru iarna aceea. Ea il astepta. Purta perlele si o rochie neagra, prevestitoare ar spune acum, iar parul ii era prins cu o esarfa rosie de matase, culoarea sangelui lui ar spune acum.
El intarzia, ea asculta un tango la patefon si sorbea vin din paharul lui preferat de cristal.
Cand a auzit usa de la intrare, inima i-a tresarit, cand a vazut ca e un barbat necunoscut, a scapat paharul iar vinul rosu s-a imprastiat pe marmura holului, precum sangele lui in zapada - ar spune acum. Raceala care nu mai poate fi indepartata a cuprins-o in clipa in care a auzit despre moartea lui. Doar perlele mai pastrau caldura timpurilor fericite, perlele daruite de el.
Toate astea s-e petrecusera cu 50 de ani in urma - o viata - dar nimic nu e mai limpede decat ziua aceea si nici mai apropiat.

Anul urmator s-a casatorit cu logodnicul parasit, prietenii, parintii, rudele nu au mai pomenit niciodata despre anul ei de follie si nimeni nu a stiut ca, pentru ea, lumina lumii acesteia s-a stins in ziua in care sangele lui s-a varsat in zapada.