Toti le primim mai des sau mai rar in functie de domeniul in care activam. Sunt convinsa ca un functionar al institutiilor publice are fundul moale si pufos pe cand un angajat la patron are partea dorsala sub forma unei mari bataturi.
Ne plangem despre suturile in fund pe care le primim, ne infuriem pe cei darnici cu ele, ne frustreaza, pe unele nici macar nu le mai percepem, altele ne fac sa plangem.
Dar nu cred ca le vedem si partea pozitiva.
E atat de usor sa ne complacem in existenta mediocra, la caldurica, pe un scaunel moale de unde sa facem doar ce stim cel mai bine, sa nu iesim din bula de familiaritate pe care ne-am creat-o, pentru ca necunoscutul e, in primul rand, inspaimantator. Un sut ne poate da impulsul necesar pentru a evolua.
Timpul e cea mai valoroasa posesiune a noastra, cand cineva, printr-un sut, ne ajuta sa economisim timpul necesar pentru a lua o decizie, ar trebui sa-i multumim.
Apoi nimeni nu se intreaba de ce impartitorul de suturi a facut efortul de a ne impulsiona tocmai pe noi. E mai usor, de cele mai multe ori, sa lasi omul in mediocritatea lui decat sa incerci sa-l inveti ceva, si, lasandu-l in pace mai eviti si o discutie neplacuta.
Dar, cand cineva isi asuma posibilitatea unei discutii tensionate cu mine si face efortul de a imi atrage atentia ca gresesc, i take a moment to think about it, nu reactionez precum un rechin furios. Incerc sa iau invataturile si sa nu acumulez frustrari si furii.
Pentru ca si furia e o forma de energie, de ce nu am transforma-o in ceva pozitiv?
So, fiecare sut in fund e un pas inainte.
La cat mai multe suturi, zic!
Se afișează postările cu eticheta educatie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta educatie. Afișați toate postările
vineri, 25 februarie 2011
miercuri, 24 noiembrie 2010
Psihologia de capatat
Pentru necunoscatori, capatat = primit in sensul rau.
Stim cu totii ca, tot ce e de capatat e mai bun, mai gustos, ne bucuram mai mult de ceva de capatat. Si un covrig primit, pe care nu a trebuit sa-l platim, sa-l asteptam, e mai gustos. Mi s-a intamplat sa mananc un covrig doar pentru ca l-am capatat desi urasc covrigii like no one ever did.
Cafeaua primita e mai buna, am baut o cafea suplimentara doar pentru ca am primit-o si mi s-a facut rau.
Nu cred despre mine ca as fi un esantion relevant, nici macar ca as fi reprezentativa pentru o clasa sociala, dar sunt convinsa ca faza asta se aplica universal.
Cum am ajuns sa fim o natie de capatat? Cum am ajuns sa apreciem mai mult ceva primit cadou, sau discarded de altcineva decat ce am castigat by working?
Si aici nu ma refer la cafele, covrigi sau pixuri, ci la cadouri putin mai scumpe, la asa-zisele chestii de protocol. Parerea mea e ca producatorii au dat faliment de mult iar patrimoniul de protocol circula liber in aceleasi cercuri.
In middle management sunt serviete, suporturi de pixuri cu ceas, stilouri si pixuri grele si aparent scumpe. Agendele se folosesc, dar ele si-au cam depasit statutul pur decorativ. Nimeni nu foloseste pixul oribil argintiu care ar putea sparge un craniu uman if operated propperly. Ceasurile de la suporturi sunt de cea mai slaba calitate, bateriile li se termina urgent si inlocuirea e aproape imposibila iar ceasul ocupa atat de mult spatiu incat nu mai ai loc de pixuri. Si ce face middle managerul cu ploconurile? Le da altuia ca el, si , asa, dragi copii, functioneaza circuitul papetariilor in natura.
Dar, inainte de a constata inutilitatea grosolana a cadoului, middle managerul se bucura de parca i-ar fi venit mos craciun.
In upper management, apar deja instrumentele de scris scumpe, dar managerii nostri superiori scriu tot cu pixuri de 2 lei, urmand ca frumoasele si pretioasele instrumente, dupa ce se vor fi bucurat de ele, sa fie date mai departe in circuitul natural.
Am prefera sa fim platiti in resturi de la altii? Nu cred, dar in continuare ne bucuram de chestii de proasta calitate pe care nu urmeaza sa le folosim ci sa le dam tribut mai departe.
Poate e servitutea care vine la pachet cu peschesul, asta ar merita.
Stim cu totii ca, tot ce e de capatat e mai bun, mai gustos, ne bucuram mai mult de ceva de capatat. Si un covrig primit, pe care nu a trebuit sa-l platim, sa-l asteptam, e mai gustos. Mi s-a intamplat sa mananc un covrig doar pentru ca l-am capatat desi urasc covrigii like no one ever did.
Cafeaua primita e mai buna, am baut o cafea suplimentara doar pentru ca am primit-o si mi s-a facut rau.
Nu cred despre mine ca as fi un esantion relevant, nici macar ca as fi reprezentativa pentru o clasa sociala, dar sunt convinsa ca faza asta se aplica universal.
Cum am ajuns sa fim o natie de capatat? Cum am ajuns sa apreciem mai mult ceva primit cadou, sau discarded de altcineva decat ce am castigat by working?
Si aici nu ma refer la cafele, covrigi sau pixuri, ci la cadouri putin mai scumpe, la asa-zisele chestii de protocol. Parerea mea e ca producatorii au dat faliment de mult iar patrimoniul de protocol circula liber in aceleasi cercuri.
In middle management sunt serviete, suporturi de pixuri cu ceas, stilouri si pixuri grele si aparent scumpe. Agendele se folosesc, dar ele si-au cam depasit statutul pur decorativ. Nimeni nu foloseste pixul oribil argintiu care ar putea sparge un craniu uman if operated propperly. Ceasurile de la suporturi sunt de cea mai slaba calitate, bateriile li se termina urgent si inlocuirea e aproape imposibila iar ceasul ocupa atat de mult spatiu incat nu mai ai loc de pixuri. Si ce face middle managerul cu ploconurile? Le da altuia ca el, si , asa, dragi copii, functioneaza circuitul papetariilor in natura.
Dar, inainte de a constata inutilitatea grosolana a cadoului, middle managerul se bucura de parca i-ar fi venit mos craciun.
In upper management, apar deja instrumentele de scris scumpe, dar managerii nostri superiori scriu tot cu pixuri de 2 lei, urmand ca frumoasele si pretioasele instrumente, dupa ce se vor fi bucurat de ele, sa fie date mai departe in circuitul natural.
Am prefera sa fim platiti in resturi de la altii? Nu cred, dar in continuare ne bucuram de chestii de proasta calitate pe care nu urmeaza sa le folosim ci sa le dam tribut mai departe.
Poate e servitutea care vine la pachet cu peschesul, asta ar merita.
marți, 23 noiembrie 2010
Chestii percepute in mod eronat ca fiind decorative
Azi am circulat au pied prin niste cartiere mai creative ale Clujului.
Am ajuns la niste concluzii evident.
1. Lumea nu are ocupatie si isi face.
2. Faza asta despre criza nu prea a afectat poporu` care inca isi mai cumpara oribilitati.
So, piticii de gradina au expresii faciale ingozitoare. Azi am vazut cativa care inconjurau o alba ca zapada cu aspect de working girl si nu pareau sa aiba intentii onorabile cu ea. Intrebarea e, cei care-i cumpara, nu le studiaza putin fizionomia? Ideea in sine de a-ti impana metrul patrat de iarba cu omuleti e ciudata, dar daca astia mai si seamana cu niste criminali in serie... no!
Chestiile abstracte din gips nu te fac mai cult sau mai orice. Daca iti trantesti o chestie cubica pe metrul patrat de gazon nu devii brusc conaiseur, doar caraghios.
Apropo de chestii din gips: venusele din milo, discobolii, fantanile, capitelurile de coloana nu pacalesc pe nimeni, grecii antici nu lucrau in gips, iar, daca nici nu stii ce repezinta chestia ... poate nu esti publicul meu tinta oricum si poti s-o pastrezi si sa te bucuri de ea.
O vaca ne-decorativa in marime naturala priponita in fata unui supermarket din Cluj. Wtf?! Cirdar la ea nu ati gasit?
Inele din haur pe fiecare deget - dar poate astea sunt o investitie si nu inteleg eu.
Unghii din fibra de sticla sub forma de lopatele - daca nu esti pornstar sau nu ai asemenea ambitii, better not.
And there are more, dar le-am blocat long ago.
Again, incerc sa impun estetica mea lumii.
luni, 22 noiembrie 2010
Cu si despre scopuri in viata
Am 25 de ani, in toti acesti 25 de ani lumea apropiata si care crede ca are un drept asupra existentei mele ma intreaba relentlesly ce vreau sa fac cu viata mea, ce vreau sa ma fac cand voi fi mare (raspunsul era neschimbat: aviator, intrebarea urmatoare: de de nu doctorita?, raspunsul mi se parea evident), asa am ajuns sa ma gandesc la scopul meu in viata si la scopul pe care ar trebui sa-l am conform normelor sociale.
Avem o viata scurta, eu am ajuns cam la 1/3 din ea, timpul e cel mai de valoare lucru al nostru si evitam sa ne gandim la asta, doar timpul e ireversibil, averile pot fi recastigate dar tineretea sau viata, nu. Ce mi se parea si inca mi se pare ciudat e cum adultii evita sa se gandeasca la asta, timpul le fuge printre degete si ei ignora situatia aruncandu-se in munca fara scop, in hobby-uri fade sau in obligatii autoimpuse care nu fac bine nimanui.
Un scop dezirabil in viata conform societatii e construirea unei case. Aici nu prea am ce comenta, eu nu vreau sa-mi construiesc casa ci am gasit casa ideala, mai degraba palatul ideal interbelic, pe care vreau sa o cumpar si sa o readuc la splendoarea pierduta. Dar acesta nu e un scop in viata, e un mijloc catre un scop, acela de a tine curte, de a da cele mai stralucitoare petreceri, de a cultiva o societate, de a fi regina care m-am nascut pentru a fi. Casa respectiva va fi doar o scena a stralucirii mele, in nici un caz un scop pentru care as sacrifica chestii. Imi va aduce beneficii, ma voi bucura de ea si o voi folosi si abuza, in nici un caz nu o voi tine la pastrare eventual pentru viitoarele generatii.
Un alt scop asupra caruia societatea zambeste aprobator e reproducerea, caci e o viata irosita aceea din care nu a rezultat macar un brotac urlator si mirositor. Dar nimeni, nimeni nu se intreaba daca brotacul respectiv, caruia legea ii recunoaste drepturi de la conceptie, doreste sa se nasca si sa fie crescut in ambianta pe care i-o propun parintii. Zic ca ar trebui sa-i dam macar beneficiul dubiului in cazul in care parintii ii sunt abia iesiti din adolescenta si si-au luat cultura romantica din telenovele sau manele. Probabil majoritatea semenilor mei plonjeaza in inconstienta de la inceputuri pentru a bloca efectele exercitarii atributelor parintesti susmentionate. Zic ca inainte de a ne reproduce blindly sa meditam putin la ce ne-a displacut noua in copilarie si daca am putea sa remediem problema pentru a nu-i transmite brotacului exact aceleasi chestii care ne-au fost transmise noua, sa constientizam ca nu e precum o floare de apartament, ca viata noastra se va schimba, ca brotacul va deveni centrul universului nostru si ca, daca nu suntem capabili de a ne sacrifica majoritatea timpului liber, ar fi mai bine sa ne abtinem.
Averea e considerata un scop de dronele inconjuratoare, fals my dears, ce faci cand atingi pragul dorit? Iti propui sa acumulezi mai mult? Averea, precum casa, e doar un mijloc, nu un scop veritabil. Poate suna ilar, dar e adevarat, e nevoie sa stii cum sa cheltui bani multi, nu e suficient sa achizitionezi 100 de rapiri din serai si 100 de venuse din milo de gips. A decora o casa necesita mult mai mult decat bani, asta daca nu doresti sa o intesi de canapele si fotolii replici stil si piane albe care sa blocheze intrarea in camere.
De la un anumit nivel, casa, masina, sotia chiar sunt carti de vizita care pot sa-ti expuna defectele si slabiciunile cu o deosebita claritate si egalii tai le vor recunoaste si interpreta corespunzator. Averea e doar un mijloc care poate fi folosit de cei care au si fond, nu sunt doar forme, pentru a atinge un scop real.
Cariera e alt mijloc comun misrepresented ca un scop. Ar trebui ca, in contractul de munca sa fie trecut ca avertisment ca jobul e doar o activitate necesara castigarii banilor, in nici un caz telul unic al existentei cuiva. Da, poate sa fie placut, de fapt, utilizand atat de mult din timpul nostru constient, ar fi chiar trist sa fie neplacut. Acum e trendy sa spui ca traiesti pentru job, ca esti o femeie de cariera, parerea mea e ca e doar trist, inseamna ca nu ai prieteni si esti prea fad pentru a avea alte interese. E mult mai usor sa te arunci in munca pana la inconstienta, sa tragi in jug precum boii bunicului orbeste pana cineva iti zice sa te opresti.
Asa ajungem la scopul meu in viata, unicul meu scop in viata: fericirea. Asta exclude copiii pentru ca nu am altruismul si spiritul de sacrificiu necesar cresterii unui copil, s-ar putea sa ma reproduc cumva sau sa achizitionez un copil doar pentru a avea cui sa-i transmit my legacy, nu doar bunurile materiale, dar spiritul fericirii in care traiesc.
Pentru a fi fericita mi-am construit o cultura solida, pentru ca e credinta mea ca nu poti fi fericit atata timp cat nu stii ce au facut predecesorii tai pentru a evita greselile comune macar, pentru a-mi largi orizonturile si imaginatia. Am ales un domeniu oneros de activitate pentru a castiga suficient realizarii tuturor roadelor imaginatiei numite. Muncesc stiind care imi e scopul, vizualizand ce imi doresc asa e destul de dificil sa cad in depresii.
Nu imi e frica sa ies din tiparele clasice, imi asum responsabilitatea alegerilor mele, niciodata nu voi invinovati societatea sau parintii pentru nefericirea mea - rod al alegerilor proprii.
Nu imi leg fericirea de un nene, de o nunta, de un apartament, de o stabilitate iluzorie si nefericita care ma ingradeste si imi creaza un sentiment fals de siguranta prin crearea unei nesigurante generale.
Fericirea e singurul scop pentru care merita sa lupti.
Avem o viata scurta, eu am ajuns cam la 1/3 din ea, timpul e cel mai de valoare lucru al nostru si evitam sa ne gandim la asta, doar timpul e ireversibil, averile pot fi recastigate dar tineretea sau viata, nu. Ce mi se parea si inca mi se pare ciudat e cum adultii evita sa se gandeasca la asta, timpul le fuge printre degete si ei ignora situatia aruncandu-se in munca fara scop, in hobby-uri fade sau in obligatii autoimpuse care nu fac bine nimanui.
Un scop dezirabil in viata conform societatii e construirea unei case. Aici nu prea am ce comenta, eu nu vreau sa-mi construiesc casa ci am gasit casa ideala, mai degraba palatul ideal interbelic, pe care vreau sa o cumpar si sa o readuc la splendoarea pierduta. Dar acesta nu e un scop in viata, e un mijloc catre un scop, acela de a tine curte, de a da cele mai stralucitoare petreceri, de a cultiva o societate, de a fi regina care m-am nascut pentru a fi. Casa respectiva va fi doar o scena a stralucirii mele, in nici un caz un scop pentru care as sacrifica chestii. Imi va aduce beneficii, ma voi bucura de ea si o voi folosi si abuza, in nici un caz nu o voi tine la pastrare eventual pentru viitoarele generatii.
Un alt scop asupra caruia societatea zambeste aprobator e reproducerea, caci e o viata irosita aceea din care nu a rezultat macar un brotac urlator si mirositor. Dar nimeni, nimeni nu se intreaba daca brotacul respectiv, caruia legea ii recunoaste drepturi de la conceptie, doreste sa se nasca si sa fie crescut in ambianta pe care i-o propun parintii. Zic ca ar trebui sa-i dam macar beneficiul dubiului in cazul in care parintii ii sunt abia iesiti din adolescenta si si-au luat cultura romantica din telenovele sau manele. Probabil majoritatea semenilor mei plonjeaza in inconstienta de la inceputuri pentru a bloca efectele exercitarii atributelor parintesti susmentionate. Zic ca inainte de a ne reproduce blindly sa meditam putin la ce ne-a displacut noua in copilarie si daca am putea sa remediem problema pentru a nu-i transmite brotacului exact aceleasi chestii care ne-au fost transmise noua, sa constientizam ca nu e precum o floare de apartament, ca viata noastra se va schimba, ca brotacul va deveni centrul universului nostru si ca, daca nu suntem capabili de a ne sacrifica majoritatea timpului liber, ar fi mai bine sa ne abtinem.
Averea e considerata un scop de dronele inconjuratoare, fals my dears, ce faci cand atingi pragul dorit? Iti propui sa acumulezi mai mult? Averea, precum casa, e doar un mijloc, nu un scop veritabil. Poate suna ilar, dar e adevarat, e nevoie sa stii cum sa cheltui bani multi, nu e suficient sa achizitionezi 100 de rapiri din serai si 100 de venuse din milo de gips. A decora o casa necesita mult mai mult decat bani, asta daca nu doresti sa o intesi de canapele si fotolii replici stil si piane albe care sa blocheze intrarea in camere.
De la un anumit nivel, casa, masina, sotia chiar sunt carti de vizita care pot sa-ti expuna defectele si slabiciunile cu o deosebita claritate si egalii tai le vor recunoaste si interpreta corespunzator. Averea e doar un mijloc care poate fi folosit de cei care au si fond, nu sunt doar forme, pentru a atinge un scop real.
Cariera e alt mijloc comun misrepresented ca un scop. Ar trebui ca, in contractul de munca sa fie trecut ca avertisment ca jobul e doar o activitate necesara castigarii banilor, in nici un caz telul unic al existentei cuiva. Da, poate sa fie placut, de fapt, utilizand atat de mult din timpul nostru constient, ar fi chiar trist sa fie neplacut. Acum e trendy sa spui ca traiesti pentru job, ca esti o femeie de cariera, parerea mea e ca e doar trist, inseamna ca nu ai prieteni si esti prea fad pentru a avea alte interese. E mult mai usor sa te arunci in munca pana la inconstienta, sa tragi in jug precum boii bunicului orbeste pana cineva iti zice sa te opresti.
Asa ajungem la scopul meu in viata, unicul meu scop in viata: fericirea. Asta exclude copiii pentru ca nu am altruismul si spiritul de sacrificiu necesar cresterii unui copil, s-ar putea sa ma reproduc cumva sau sa achizitionez un copil doar pentru a avea cui sa-i transmit my legacy, nu doar bunurile materiale, dar spiritul fericirii in care traiesc.
Pentru a fi fericita mi-am construit o cultura solida, pentru ca e credinta mea ca nu poti fi fericit atata timp cat nu stii ce au facut predecesorii tai pentru a evita greselile comune macar, pentru a-mi largi orizonturile si imaginatia. Am ales un domeniu oneros de activitate pentru a castiga suficient realizarii tuturor roadelor imaginatiei numite. Muncesc stiind care imi e scopul, vizualizand ce imi doresc asa e destul de dificil sa cad in depresii.
Nu imi e frica sa ies din tiparele clasice, imi asum responsabilitatea alegerilor mele, niciodata nu voi invinovati societatea sau parintii pentru nefericirea mea - rod al alegerilor proprii.
Nu imi leg fericirea de un nene, de o nunta, de un apartament, de o stabilitate iluzorie si nefericita care ma ingradeste si imi creaza un sentiment fals de siguranta prin crearea unei nesigurante generale.
Fericirea e singurul scop pentru care merita sa lupti.
marți, 9 noiembrie 2010
An aducation
Filmul e super, dar nu despre asta e vorba ci despre cum suntem noi educati.
Azi am avut doua experiente cu tipe rezonabile, inteligente, lucratoare in medii elevate care se impiedicau nejustificat in detalii inutile. And it hit me.
Asta suntem invatati, mai ales invatate, ca perfectiunea trebuie atinsa cu orice pret si nu sa pornim de la baza si sa urcam, sa acoperim the basics inainte de a ne avanta spre inaltimi.
E echivalentul incercarii tangoului inainte de a invata sa umbli.
Si se mira lumea de ce fails la examene.
Nimeni nu ne explica de ce e usor sa atingi 70% performanta, e de dificultate medie sa ajungi la 85% dar urmatorii 10% sunt dificili iar ultimii 5% sunt aproape imposibili.
Daca tot jonglez cu procentaje, 70% din populatia globului are inteligenta/dorinta de a avansa/de a castiga sau what drives us all sub medie si e capabila de a presta munca bruta. Urmatorii 20% sunt apti de middle management, dar deciziile dificile ii depasesc. 7% sunt apti de a visa si de a gandi departe si dornici sa munceasca pentru a ajunge unde viseaza. Iar ultimii 3% sunt creierele lumii asteia. In fiecare procent sunt the underdogs si cei din stratul superior.
Sunt constienta ca viziunea mea asupra lumii e snoaba si trista, dar e realitatea. Putem migra prin procente, dar acestea se cam pastreaza ca si cuantum. Si nu cred ca mai doreste nimeni, nici chiar ea insasi, sa ne intoarcem la dictatura clasei muncitoare.
I`ll expand on that another day.
Azi am avut doua experiente cu tipe rezonabile, inteligente, lucratoare in medii elevate care se impiedicau nejustificat in detalii inutile. And it hit me.
Asta suntem invatati, mai ales invatate, ca perfectiunea trebuie atinsa cu orice pret si nu sa pornim de la baza si sa urcam, sa acoperim the basics inainte de a ne avanta spre inaltimi.
E echivalentul incercarii tangoului inainte de a invata sa umbli.
Si se mira lumea de ce fails la examene.
Nimeni nu ne explica de ce e usor sa atingi 70% performanta, e de dificultate medie sa ajungi la 85% dar urmatorii 10% sunt dificili iar ultimii 5% sunt aproape imposibili.
Daca tot jonglez cu procentaje, 70% din populatia globului are inteligenta/dorinta de a avansa/de a castiga sau what drives us all sub medie si e capabila de a presta munca bruta. Urmatorii 20% sunt apti de middle management, dar deciziile dificile ii depasesc. 7% sunt apti de a visa si de a gandi departe si dornici sa munceasca pentru a ajunge unde viseaza. Iar ultimii 3% sunt creierele lumii asteia. In fiecare procent sunt the underdogs si cei din stratul superior.
Sunt constienta ca viziunea mea asupra lumii e snoaba si trista, dar e realitatea. Putem migra prin procente, dar acestea se cam pastreaza ca si cuantum. Si nu cred ca mai doreste nimeni, nici chiar ea insasi, sa ne intoarcem la dictatura clasei muncitoare.
I`ll expand on that another day.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
