despre dragoste si intunecarea ratiunii

Imi plac oamenii rationali iar eu sunt unul dintre ei. Le evaluez ratiunea conform laturii obiective, cum ar zice penalistii, adica dupa alegerile facute, dupa viata traita pana in punctul in care s-a intersectat cu mine. Apoi ii vad si ma vad indragostindu-ne, nu in mod necesar unii de altii, dar indragostindu-ne si totul e luat pe sus iar in urma ramane distrugere si un suflet dezorientat incercand sa culeaga bucati din namol si sa puna la loc ceva schiop si stramb care nu va mai functiona niciodata la fel.

Tot ce zic e ca vine un moment in care ne recapatam ratiunea si putem evalua raul care ni s-a intamplat si care s-a intamplat si celuilalt si ne pare rau pentru ceva nedefinit. Nu imi pare rau pentru ca am iubit sau pentru ca am fost iubita, pentru ca am cunoscut un om minunat caruia i-am dat inima mea pentru o perioada, nu am facut ceva gresit sau intentionat dar, in final, am ranit si am fost ranita. Regret caderea in irational, comportamentul de animal ranit.

Asta voiam sa le zic celor carora nu le pot spune, scrie, transmite ce simt. Regret 100 de lucruri mici si lipsite de logica, regret durerea pe care am simtit-o sau cauzat-o.