Banii şi relaţia

Eu, de când mă ştiu, am avut o singură relaţie serioasă, cea în care mă aflu acum. Înainte de această perioadă serenă, viaţa mea sentimentală era precum mările tropicale în perioada uraganelor. Aveam o săptămână senină de rai urmată îndeaproape de ploi torenţiale, vânturi de 200 kmph, cenuşă în cap, urlete către cer şamd.

Fiind, întradevăr de ceva timp, în această apă lină numită şi relaţie, cât de cât, stabilă, mă întreb cum îşi gestionează un cuplu banii. Eu şi El nu locuim împreună, dar avem cheltuieli comune şi multe matrapazlâcuri care ne îmbârligă considerabil situaţiile financiare.

De exemplu, mergem la o nuntă, după cum e obiceiul, mai mult trimişi cu forţa de părinţii unuia, că ei sunt prea bătrâni(leneşi), că e noaptea şi ei ar dormi la vârsta lor, că noi suntem mai frumoşi. că vor fi şi vechi cunoştinţe ale noastre pe acolo. Oricum, e de nevoie, ştim că nu e tocmai felul nostru preferat de a petrece, oamenii nu ne sunt prieteni, ambianţa e ok, facem eforturi de a ne simţi bine, ca aşa e frumos. Întrebarea e, după toate astea, cine pune taxa de protecţie în plic?
Oricum, eu îmi cumpăr rochie, daca nu am una nouă şi frumoasă, probabil clutch, accesorii, deci cheltuieli suplimentare sunt grămadă.

Altceva... cadourile. Niciodată nu va exista un echilibru perfect între cadoul meu şi al lui. EU câteodată ma las purtată de val şi cheltuiesc mai mult decât ar trebui. Apoi mă enervez că el nu a avut acelaşi impuls.

E complicat. Mă gândesc că relaţiile astea financiare între parteneri sunt stânjenitoare pentru relaţia de cuplu...

Modestia şi mediocritatea

Fii modestă mamă, că nu-i frumos să te lauzi.
Lauda de sine nu miroase-a bine.
Faptele vorbesc de la sine.

Astea sunt moto-urile casnicelor frustrate care îşi justifică mediocritatea. Şi dacă ar fi doar atât, mare pagubă, dar prin toate zicătorile astea de doi lei încearcă să ne ruşineze şi pe noi, restu'.
Adică de ce să nu-mi fac eu puţin PR la firmă, să îl las pe dobitocu' de coleg şi după aia să mai şi fac pe victima că şefu' l-a promovat pe el îmaintea mea, că nu a observat ce modestă şi muncitoare sunt.

Asta e problema noastră, a femeilor, undeva în subconştient (în cel mai bun caz) credem că nu merităm să promovăm, că e ruşinos să cerem o mărire de salariu, că ni se va da ce ni se cuvine şi nu merităm mai mult.

Suntem în 2010, mult după perioada luptei sufragetelor pentru egalitate şi încă în statistici se vede că avem salariile mai mici decât ale bărbaţilor cu care ar trebui să fim egali. De ce ne agăţăm de lanţurile care ne trag în jos?
Întradevăr, multe gagici îşi cer măririle de salariu, promovările, îşi fac publice câştigurile profesionale dar după o luptă interioară care nici nu ar trebui să existe.

Eu îmi îmbrăţişez feminitatea, o folosesc. Nu vreau să seamăn cu un bărbat, niciodată nu voi fi mai bună decât unul pe terenul lui, dar aşa, în rochie, pot să întrec pe oricine.

Cat on the hot tin roof

Aşa mă simt eu lately, şi la propriu şi la figurat, că am puţină febră şi timp liber să fantazez la cele mai dubioase chestii.
Îmi lipseşte ceva şi nu ştiu ce.
Mă gândesc la viitorul concediu din septembrie, că în 21 martie mă duc la Roma.

Aşa îmi închipui eu pisica aia de pe acoperişul de tablă fierbinte, sărind haotic, de la un gând la altul, în cazul meu.

Poate îmi revin, poate nu

Masculii alfa

În ziua de azi tot cretinelul se vede şef de clan. Toţi au ceva de dovedit, chiar dacăl, în spatele cuvintelor umflate, nu există substanţă. Aşa am ajuns ca fiecare beizadea să conducă căte un jipan cu viteză şi, în cel mai bun caz, să aiba un rendez vous cu un pom, în cel mai rău, cu maşina unui biet cetăţean care îşi ducea nevasta la spital să nască.

De ce nu putem lăsa natura să îşi facă jobul, că oricum umblăm în haite, deci, natural, avem nevoie de lideri. Numai că liderii adevăraţi nu au nevoie să conducă maşina lu' tata cu viteză prin oraş, să omoare pe unii din culpă pentru a dovedi că sunt cineva.

Aşteptări umflate!

Gogoşele cu frişcă, asta ni se sevreşte în toate serialele noi de lifestyle a căror mămică prolifică e Sex and the city, my personal guide to selfhatred.
Nu mă iau de susnumitul serial care mi-a deschis ochii din punct de vedere stilistic, ci de urmaşii lui mai mult sau mai puţin reuşiţi. A avut atâtea mlădiţe încât le-am pierdut şirul, cert e că odată cu acest serial, s-a trecut de la clişeul domniţei în ananghie la cel al femeii puternice şi autosuficiente.

Am vazut azi un episod din lipstick jungle, înainte am citit o scurtă prezentare a serialului. E despre 3 femei la 35+ ani, având cariere de succes, una e director al unui studio, alta editor a unei reviste, ultima designer vestimentar. Directorul are 2 copii, soţ şi munceşte 12 ore pe zi. Editorul are soţ şi amant de 20 de ani şi munceşte 12 ore pe zi. Designerul are boyfriend bilionaire, e zăpăcită aşa cum le şade bine firilor creative şi pare că se accesorizează toată ziulica. Şi, cu toatele, merg frumos frumuşel şi la cocktail parties sau cluburi sau alte minunăţii. Ce au toate fetele astea în comun? După ce că muncesc 12 ore pe zi, mai investesc timp şi în familii, amanţi, accesorii, arată impecabil! Când au timp să meargă la sală? Nu au nici o zi proastă, în care să lenevească?

Când merg la shopping, cand merg la groceries shopping? Când sunt balonate sau au o indigestie? Când merg la cosmetică-depilat? Când au o bad hair day? Când le face gripă copilu' şi trebuie să îl grijească toată ziua?

Nu de alta, dar mai sunt şi bărbaţi care privesc, de bună-voie sau obligaţi, chestiile astea şi chiar nu am chef să fiu eu privită ca anormală în zilele în care nu sunt perfecţiunea întruchipată. Pentru că... sorry to burst your bubble, nu port în fiecare zi lenjerie sexy, chiar dacă nu prea se vede, am păr în diverse locuri în care tipele alea din film nu dau semne că ar avea, nu mă trezesc dimineaţa cu machiajul complet şi părul aranjat gata, am zile najpa, am momente în care de nevoie mai şi gospodăresc... şi aşa suntem toate!!!!

All of me

Asculta mai multe audio Muzica

Pe fundalul lui Frankie, noaptea, într-o cameră sărăcăcioasă de hotel ieftin cu mobilă din pal, o aplică luminează chior, pe unul dintre paturi stă o fată slabuţă, palidă, într-o rochie subţire şi scurtă cu paiete argintii. Se vede că îi e frig şi e înfricoşată. Loveşte ritmic tocul sandalei de parchet. Are părul şaten, tuns bob, cu resturi din buclele de ieri. Machiajul e puţin curs, rujul e puţin şters, oja neagră e puţin sărită. Se vede că ieri a fost o stea strălucitoare, azi a rămas doar o urmă a acelei frumuseţi.

În picioare, lângă birou, stă un bărbat îmbrăcat într-un costum ieftin gri, cu pălărie, e tuciuriu, mâinile îi sunt păroase şi mari, unghiile îngrijite aproape feminin şi se vede pe zâmbetul lui că nu prea e tulburat de zvâcniri ale conştiinţei atunci când îşi urmăreşte scopurile.

Cu spatele la geam, rezemată de pervaz, e o femeie cu aspect matern. Cu tendinţe de îngrăşare, trecută de prima tinereţe, cu părul mediu cu permanent, nemachiată, cu piept generos, purtând o rochie vişinie, dreaptă, până la genunchi, cu o cruciuliţă de aur la gât, părând preocupată de starea celorlalţi ocupanţi ai camerei.

Pe singurul fotoliu din cămăruţă, o doamnă cu aspect de regină supraveghează rece camera şi pe ceilalţi. Nu poţi să îi ghiceşti vârsta. Are tenul alb, e subţire, mâinile îi sunt lungi, fragile, cu unghii scurte, roşii. Poartă perle, o rochie dreaptă neagră cu detalii albe la gât şi tivuri, pantofi negri înalţi. Părul şaten e prins la spate.

Nimeni nu vorbeşte, toţi aşteaptă şi se supraveghează reciproc. Fata pare că ar vrea să iasă urlând şi plângând din cameră, bărbatul pare plictisit, mama ar vrea să o ia în braţe pe fată şi să îl pună la colţ pe bărbat, regina pare că ar vrea să fie oriunde altundeva decât în compania acestor plebei cu care nu are nimic în comun.

Ce i-a adus împreună? Sunt personalitatea unei fete care încearcă să concilieze toate instinctele contradictorii care îi guvernează existenţa.

Bits and pieces sau ce mă enervează pe mine

1. Pe primul loc, aşa cum li se cuvine, sunt Fetele de la vila playboy. Sunt superficiale, toante, au feţe de cal, au părul alb, sunt bronzate în exces, pielea le arată ca o geantă uzată. Daaar le invidiez corpul. Nu sânii care sfidează legile fizicii, ale naturii, ale simetriei etc şamd, ci restul corpului.
Apropo, pentru a fi o bombă sexy, playmate sau aşa ceva, poţi avea orice faţă? De când faţa nu mai e importantă. Dacă are a nice rack şi faţă de şobolan, e ok? Just asking.

2. Moda androgină. Nu sunt androgină, nu am 1.80, picioarele mele nu sunt în proporţie de 70% din corp. De asta, câteodată, îmi vine să muşc pe cineva când văd că se poartă cizmele peste genunchi, skinny jeans cu tenişi, balerini şi multe alte chestii pe care le-am uitat, dar sunt enervante. Parcă toate trendurile se adresează fetelor-girafe. Câte specimene de astea sunt? Designul vestimentar ar trebui focusat pe nevoile reale ale femeii medii. Nu din SUA, că acolo sunt femei hipopotam, ci din Europa. Realitatea e că, oricât de tonifiate suntem, tot avem şolduri, talie şi piept şi astea trebuie evidenţiate nu ascunse sau subliniate ca defecte.

3. Potenţiatorii de gust şi miros. Oribil, ne trezim că mâncăm untură frumos mirositoare şi bine gustătoare deghizată ca pate de foie gras. Sau poftim la nişte chestii pe care nici nu ne-am gândi altfel să le mâncăm dar miros atât de apetinsant. Eu urăsc din tot sufletul salatini, dar zilele trecute am cumpărat un soi de salatini mai ciudaţi atât de savuroşi(sigur, graşi de numa).
La fel şi cu fast food-ul, mâncăm cauciuc şi plastic bine mirositoare şi gustătoare servite ca alimente.
Ce mă deranjează cel mai tare e minciuna, plasticul deghizat ca mâncare bună.
Eu m-am trezit, de acum gătesc!

Cu toţi agenţii ăştia de pufoşenie şi potenţiatorii de aromă şi gust... am ajuns să mănânc cele mai scârboase chestii. Şi ne mai întrebăm de ce e lumea obeză...